11 luni pentru a 12-a

Cred că oamenii nemulţumiţi de prima parte a vieţii, cea în care cuvântul lor nu valora nimic şi erau obligaţi să urmeze fără drept de apel regulile stabilite de alţii o să îşi modeleze restul zilelor înspre ţeluri diametral opuse.

Eu, deşi n-am fost total privată de bunuri spirituale, am fost plasată pe cărarea care duce către “siguranţă financiară” şi ba împinsă vertiginos de la spate, ba târâtă cu forţa din faţă.

Când în sfârşit am reuşit să îmi iau deciziile în propriile mâini, am făcut stânga împrejur şi am pornit pe lungul drum înapoi, păşind încet, pentru a avea timp să admir peisajul.

De aceea nu m-am înscris la drept, aşa cum mă presau, încercând să mă convingă că prea sunt deşteaptă pentru a mă risipi în altă parte şi am memorie destul de bună pentru a mă descurca. Am ales în schimb să fac ceva ce mi-ar place, ca după ce mă angajez să abia aştept să merg a doua zi la serviciu. N-am regretat nici o secundă.

Oamenii au nevoie de oameni în toate momentele vieţii lor. De aceea nu mă doare să dau buzna în economii pentru bani de benzină la fiecare zi de naştere, la fiecare concurs de dans, la fiecare tristeţe pentru a încuraja şi la fiecare bucurie pentru a ţopăi împreună.

De aceea mi-am amânat internshipul la clinica de dezalcolizare şi dezintoxicare din Sibiu pe anul viitor. Mi-au spus că am fost prima primită pe postul de consilier care îi refuză. Probabil faptul că au fost impresionaţi de noutate i-audeterminat să mă accepte pe anul viitor.

Sunt prea fericită pentru a merge acum. Iubesc atmosfera de sărbătoare, anticiparea zăpezii, a Crăciunului, a colindelor,a decoraţiunilor şi vânătoarea de cadouri perfecte pentru toţi cei dragi. Nu vreau să renunţ la tot farmecul lui decembrie şi să-mi petrec singură ziua de naştere care îmi schimbă prefixul. E o decizie imatură, ştiu, dar nu îmi pasă. Prefer să renunţ la un paragraf din CV şi să trăiesc pentru azi, nu pentru mâine.

Pentru măreţia lucrurilor mici, nu pentru ridicolul gesturilor mari.

Iubire veşnică şi inorogi

De vreun an încoace m-am pricopsit cu un hobby ieşit din comun. O să râdeţi, dar nu îmi pasă. Ba chiar, vă dau dreptate. Şi eu aş râde în nasul persoanei care mi-ar mărturisi aşa ceva. Apoi aş compătimi-o.

Uneori îmi petrec ore întregi urmărind familii de tineri căsătoriţi penticostali sau baptişti pe Hi5. E de ajuns să găsesc una, apoi încep să-i cotrobăi printre prieteni. Sunt unii la care mă uit o dată şi nu revin şi sunt alţii care-mi plac aşa de mult că-i adaug la prietenii mei, ca să rămân la curent cu vieţile lor aparent perfecte. Îmi place că au sute de poze, care zic mai mult decât “ce bine-mi stă cu blugii ăştia”. Mă uit la pozele de dinainte de căsătorie, apoi la pozele de la nuntă, apoi la pozele copiilor lor şi am impresia că-i cunosc.

Nu tânjesc la măritiş ca o fată bătrână, ci din contră, ideea mă înspăimântă de-a dreptul. Sigur, primii ani o să fie minunaţi, scăldaţi în adoraţie şi pasiune. Dar apoi ?! E imposibil ca iubirea să se păstreze proaspătă, jucăuşă, nebună…sau pur şi simplu..să se păstreze. E imposibil ! Oamenii se schimbă constant. Şi se schimbă individual, nu în cuplu sau în grup. Atunci ce înseamnă căsnicia? Parteneriat? Amiciţie? Obişnuinţă? Desigur, e convenabil să ai cu cine să împarţi sarcinile, să existe două salarii în loc de unul şi să ai 24/7  un reparator, tehnician, instalator şi electonist în casă. Problema e că nu mai e palpitant. Nu mai trăieşti, pur şi simplu…exişti.

Aşa că mă hrănesc cu iluzii ale iubirii acestor oameni. Pentru că par sincere şi simple. Pentru că văd doar trecutul şi prezentul, fără să iau viitorul în calcul. Poze şi atât. Ele nu pot să îmi spună că el vrea de fapt pe altcineva, că ea e nefericită, că sunt amândoi bâlbâiţi şi că nu sunt frumoşi, ci fotogenici. Ele pictează o realitate subiectivă, poveşti de viaţă prea idilice pentru a mă avea pe mine ca personaj principal vreodată.

PS: Şi eu vreau să mă dau aşa pe hintă  cu cineva! (excepţie făcând rochia)

Nu o compara cu mama ta!

Decât eventual dacă mama ta e un exemplu de frumuseţe, amabilitate şi inteligenţă. Dar să fim serioşi, câte mame sunt aşa? Cunoşti vreo două şi de vreo trei ai auzit zvonindu-se, dar în orice caz, a ta nu face parte din categoria excepţională.

Noi înţelegem foarte bine şi respectăm faptul că pentru voi ea e femeia pe care aţi iubit-o prima dată, care v-a şters mucii, v-a făcut cartofi prăjiţi când nu v-a plăcut cina, v-a desenat peisaje la miezul nopţii pentru a doua zi la şcoală şi v-a dus la urgenţe dacă aţi strănutat.

Aşa că ne aşteptăm să înţelegeţi şi voi că în ochii ei noi vom rămâne întotdeauna “cea care nu e destul de bună pentru fiul meu” şi o să ne simţim mereu ca în prezenţa comitetului de evaluare. Pentru că atunci când ne priveşte galeş şi ne întreabă “aşa ai vrut tu să ţi se vadă sutienul, dragă?”, zâmbetul ei crispat şi ironic zice de fapt “Uite-o şi pe asta! Ce-s cu papucii ăia de curvă? Nu-i cam slabă? Pe pariu că nici nu ştie să facă de mâncare.”

Vă sugerez să vă gândiţi de două ori înainte să vă îngropaţi nasul în curbura gâtului nostru şi să ziceţi ceva de genul “Mmmm…miroşi ca mama!” pentru că aşa nu ajungeţi nicăieri! Eventual pe canapea, vorbind la telefon cu mama!

Acasă

Mi-am călcat pe orgoliu azi şi am trecut pe acasă. N-am stat mai mult de o oră. Nu se aşteptau să mă vadă şi dacă mă gândesc bine, chiar şi eu am fost surpinsă de nevoia de a-i vedea.

M-am simţit ca un musafir care face o vizită din obligaţie unor rude îndepărtate. Am stat crispată pe un scaun, gândindu-mă doar să îmi ţin spatele cât mai drept, în timp ce ei îmi ofereau prăjituri şi mă întrebau ce mai fac.

Am fi vrut toţi trei să ne cerem iertare, să spunem că am greşit şi că ne pare rău, dar n-am făcut-o nici unul. Îi simţeam străini, mi-a fost aşa de dor de ei încât îmi părea că îi văd pentru prima dată. A fost ca şi cum se forma o nouă prietenie, la care încă nu-i ştii limitele, nu ştii dacă o îmbrăţişare ar fi deplasată, aşa că preferi să te abţii.

Camera mea pare alta. Timpul a şters amprentele mele de peste tot. Nu-mi pot imagina că am dormit în patul acela, că am ales perdeaua dintr-o sută, că am deschis dulapul de mii de ori şi că mi-am împrăştiat mărunţişuri pe birou. Nu mai miroase a parfumul meu şi a esenţă de lotus. Singura dovadă a existenţei mele e o poză înrămată în care par prea fericită pentru a fi eu.

Cine sunt oamenii de lângă mine, de ce îmi vine să le cuprind mâinile în palme şi de ce nu pot?

Portocaliu în negru

Întotdeauna mi-a plăcut să adorm lângă cineva care nu doarme. Să privesc pe sub gene lumina portocalie din colţul camerei unde se învaţă, se scrie, se citeşte…se stă treaz.

N-am nevoie de atenţie, mi-e suficientă prezenţa persoanei care face abstracţie de existenţa mea. Mă linişteşte tăcerea ei, siguranţa că e acolo şi nu o să plece, că noaptea continuă, nu-şi risipeşte cenuşa sub pleoapele mele. Fără să-şi dea seama, stă ca un vameş la intrarea în visele mele, alungându-le pe cele urâte.

Mă simt protejată cum n-am fost niciodată, ca un copil cuminte de o mamă iubitoare, bună.

Moment în întuneric

Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.

Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.

Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…

Să fie fericirea, sau doar o părere?

The politician ate my homework

Eram la un pas sa nu îmi fac tema la consiliere pentru că oamenii din ziua de azi nu mai ştiu să se certe.

Trebuia să urmăresc o dezbatere televizată şi să studiez barierele în comunicare şi efectele pe care le au asupra interlocutorilor şi să scriu pe larg despre zece. Bineînţeles că m-am gândit că e aşa de uşor, încât mi-am lăsat toată treaba pe ultima zi. Planul era să găsesc o dezbatere şi după o jumătate de oră să am material cât pentru două teme.

Ei bine, astăzi m-am uitat la televizor mai mult şi mai atent decât toată luna trecută şi…degeaba ! Mi-am decolorat butoanele pentru Realitatea, OTV, Antena2, Antena3 şi după miezul nopţii, din disperare, am dezvirginat şi GSP-ul.

Ba dadeam peste interviuri telefonice, ba peste oameni care vorbeau despre acelaşi lucru separat, ba peste alţii care răspundeau docil la întrebări, fără a-mi oferi nimic de criticat.

Cea mai acceptabilă situaţie era a doi bărbaţi de pe RTL, care deşi aveau un limbaj corporal despre care aş fi putut scrie pagini întregi, n-aveam idee cine sunt şi nu ştiu maghiară ca să pot explica dezbaterea.

Am ajuns până la urmă la reluarea de la Apropo TV, unde m-am legat cu nemernicie de poziţia celor trei scaune, care deşi aşezate pe o linie orizontală imaginară, cel al lui Dan Bitman era mai degraba îndreptat spre cel al lui Andi Moisescu, făcându-l pe Călin Goia să simtă nevoia de a atrage atenţia gesticulând excesiv. Înainte de a-mi mai bate joc de cunoştinte, însă, s-a terminat discuţia acestora şi m-au lăsat cu nouă băgări de vină în minus.

Aşă că m-am dat bătută. M-am dus la culcare, încă amestecând prin programe din inerţie. La un moment dat, Sorin Oprescu – interviu. Întreruperi, fluturări de deget, ironie, ridicări critice din sprâncele, perfect! Sar din pat în căutarea unui pix şi aud “Vă mulţumim pentru participare domnule Oprescu.” La naiba! De unde scot încă şase?

Slavă Domnului cu “Punctul de întâlnire”, că Mirel Palada şi Radu Tudor mi-au oferit tot ce am avut nevoie şi ceva în plus. Aşa oameni buni, certaţi-vă! Nu mă lăsaţi fără meserie…

Cine-i mai înţelege pe bărbaţi?

Poveste adevărată despre un anume “el” şi o anume “ea” care se îndreaptă vertiginos spre al cincilea an de relaţie.

Trăiesc momente frumoase şi mai puţin frumoase, momente în care se iubesc la culme şi momente în care se strâng de gât. Nimic ieşit din comun până aici.

Cea mai mare problemă a lor era protecţia, după părerea lui, excesivă. Ea, uşor paranoică, nu renunţa în ruptul capului nici la anticoncepţionale nici la prezervativ, în caz de Doamne Fereşte…

El o acuza că-i absurdă şi insista, insista şi insista până nu mai avea nevoie deloc de duşmanul cauciucat.

Acum câteva zile însă, ea şi-a luat inima în dinţi şi i-a îndeplinit marele vis.

Pe cât se aştepta apoi ca el să fie de recunoscător şi încântat, pe atât era el distant şi rece. Văzând că nu îi trece de la sine, l-a întrebat mai pe ocolite ce-l apasă.

El i-a spus asta: ” Nu ştiu…cred că subconştientul e de vină. A fost atâta vreme interzis încât acum nu mi se mai pare în regulă. Parcă am făcut ceva greşit. Am impresia că te-am pângărit…. Mă simt ca şi cum te-am scos dezbrăcată în piaţă şi am aruncat cu două pietre după tine.”

Am aflat şi cum se fac copiii

Purta tricou cu Mickey Mouse, îmi ajungea până la cot şi era cea mai enervantă creatură pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Cu cât eram mai ocupată, cu atât avea mai mult chef de poveşti.

Într-o zi mi-a declarat,aproape strălucind de mândrie, că ştie cum se fac copiii.

Mi-am propus să o ascult cu o figură serioasă şi să nu o ironizez absolut deloc, amintindu-mi de toate ipotezele mele despre provenienţa copiilor de când eram de vârsta ei.

S-a aşezat lângă mine ca un om mare pregătit să explice diferenţa dintre bine şi rău unui copil. Aşteptam să îmi spună ceva despre barză, când a început, cu voce joasă, de parcă mi-ar împărtăşi un secret :

- Păi…la băiat îi vine ciclul….numai că alb.

Ei, asta chiar m-a luat pe nepregătite ! Am izbucnit într-un râs aşa de zgomotos de parcă mi-ar fi explodat din piept. Ea s-a supărat şi a plecat, trântind uşa.

Continuarea nu mi-a zis-o niciodată.

Doar până aici.

Poţi să te prefaci cât vrei că nu îţi pasă.

Poţi să te încleştezi cu dinţii de ideea că fericirea e relativă. Poţi să insişti că tristeţea e la fel, dacă nu poţi scăpa de ea. Poţi renunţa de tot la concepul de iubire, cu pretextul relativităţii, dacă vrei.

Dacă toate astea sunt posibile, de ce să nu-ţi îmbraci familia în relativitate atunci când toate celelalte încercări au eşuat? În fond, ce drept are sângele să te lege la uşa cuiva ca pe un câine comunitar ?

Te-ai hotărât. O să-ti fie familie cei care te iubesc întotdeauna, orice ar fi. Cei care au fost mândri de tine atunci când ţie ţi-a fost silă, cei care ţi-au spus mereu că nu-i nimic şi o să treacă.

O să-ţi crezi o vreme propria minciună, dar depinde cât de bine te cunoşti şi cât de bine ştii să-ţi spui ce vrei să auzi. O să funcţioneze….

Până în ziua în care te sună un vecin cu care niciodată n-ai avut tagenţe ca să vadă ce mai faci. Nu îl interesează. Te sună pentru că ei nu vor să-ţi audă vocea nici măcar atât cât să afle că n-ai murit, nu ţi-ai schimbat adresa, nu te-ai convertit, nu te-ai căsătorit şi nu te ocupi de treburi murdare.

Nu mai poţi să te prefaci.

Îţi pasă. Mult.

Tehnici parentale

Unchiul meu era la o şedinţă la serviciu când a început să îi sune telefonul. Pe ecran apare numele “Mihai”. Fiul lui. Respinge apelul, impunându-şi să nu uite să îl sune înapoi la sfârşitul şedinţei. Telefonul îi sună din nou. Şi din nou. Şi din nou. Gândindu-se îngrijorat că ceva nu e în regulă, s-a scuzat, a ieşit pe hol şi a răspuns.

- Să-i zici la mama să-mi aducă hârtie igienică! lătră Mihai în loc de salut.

- Păi dacă ţie nu îţi răspunde, ce te face să crezi că îmi răspunde mie?

- Păi mi-a răspuns, dar nu vrea.

Mirat peste măsură de refuzul soţiei absolvete de psihologie (la Spiru Haret), o sună în căutarea unei explicaţii.

- De ce nu-i duci, scumpă, hârtie la copil ?

- De aia! Lasă-l, că aşa îi trebuie! Să se înveţe minte! Că şi eu de câte ori îl rog să facă ceva îmi zice “imediat”. Imediat îi duc şi eu.