Femeia proastă e de bine, reloaded.

Ştiu că am mai vorbit o dată despre asta, dar m-am menţinut pe linia teoretică şi pentru că orice argumentare are nevoie de exemple, m-am gândit să ofer câteva proprii, despre cât de tare m-a prostit îndrăgosteala.

Am început, ca tot omul, de la tipicul ţopăit de capră electrocutată la primirea primului mesaj de la EL, după care salivam de luni întregi. Desigur, cu toţii am făcut asta, doar că numai eu am făcut-o fără să ştiu că el se uita la mine de la fereastră. Tare mi-aş fi dorit să dispară asfaltul de sub mine când eram în aer şi să mă opresc tocmai în China când l-am văzut făcându-mi cu mâna de după perdea, rânjind umflat în pene.

Pe urmă, alt EL, altă situaţie, m-am trezit să-i povestesc la prima întâlnire despre înmormântarea străbunicii mele din urmă cu câţiva ani. Bietul om, nu ştia mai nimic despre mine şi unul din primele lucruri pe care i le-am spus a fost că a venit un bărbat beat la înmormântare  şi s-a apucat s-o îmbrăţişeze şi s-o pupe şi tot smotocind-o aşa, i-a deschis un ochi. Aşa că a trebuit să-i punem o monedă de 50 de bani pe pleoapă, ca să stea închisă, dar aia i-a înverzit tot ochiul. Romantică şi incitantă discuţie. Nici nu m-am mirat că nu m-a sărutat în seara aia. Sinceră să fiu, m-am mirat că a vrut să ne vedem şi a două oară. Partea cea mai interesantă e că tot timpul cât i-am povestit asta, eram conştientă cât de nepotrivit e, dar nu mă puteam opri. Era ca în desene, când mi-a apărut pe fiecare umăr câte o versiune a mea. Una purta ochelari şi cealaltă fustă scurtă, fără chiloţi. Cea cu ochelari îi zicea despuiatei :

- Ce naiba vorbeşti ?!? Esti proastă ?!

- Dacă am început trebuie să termin !

- Ba să nu termini ! O  să creadă că suntem nebune !

- Ce să fac ?! Nu pot să las în aer povestea !

- LEŞINĂ !!!

Ei, să nu credeţi că n-a funcţionat şi în direcţia opusă. Eram  la un moment dat cu tip mai timid, la care, în primele săptămâni îi era jenă să mă privească în ochi. Aşa că se uita în jos. Într-o zi, ego-ul meu fără chiloţi i-a spus celui şoricel de bibliotecă :

- Tu, ăsta se uită la sânii noştrii.

- Nu se uită tu, ţi se pare.

- Ba se uită ! Întreabă-l dacă nu crezi.

- Cum să-l întreb !? Eşti nebună ? Nu pot să întreb aşa ceva !

- Întreabă-l ! Întreabă-l !! ÎNTREABĂ-L !!!!

Şi şi-a luat bietul şoricel inima în dinţi şi a zis :

- Auzi…tu când vorbeşti cu mine de ce te uiţi mereu în jos ? Pentru că…..am impresia că te uiţi la sânii mei.

Atunci s-a apucat el să-mi explice, roşu, cu palmele transpirate şi dându-şi constant ochii peste cap :

- Vaaaai de mine…nu mă uitam la sânii tăi…Vai, probabil acum crezi că-s vreun obsedat, vreun pervers…dar ma uitam în jos, că mi se părea ciudat să mă uit tot în ochii tăi, să nu crezi că vreau să te hipnotizez sau ceva. Nu nu nu, nu mă uitam la sânii tăi, pe cuvântul meu ! Bine, nu că n-ar fi frumoşi şi de asta nu mă uit. Pentru că sunt foarte frumoşi ! Vai, să nu crezi că mi i-am imaginat vreodată ! Că nu mi i-am imaginat ! Doar că tu eşti frumoasă, aşa că e normal să fie şi ei frumoşi. Nu că ar fi vreo problemă dacă n-ar fi frumoşi ! Dar sunt sigur că-s frumoşi !

Cum ziceam, ni se întâmplă tuturor, că suntem oameni. Nu-i nimic dacă facem uneori pe proştii fără să vrem. Viaţa e prea scurtă ca să aibă întotdeauna noimă.

Dileme de piţipoancă

Vorbeam la telefon cu Lorelay. Era în culmea fericirii, s-a înscris la şcoala de şoferi. Încă de când avea mai puţini ani decât degete, în loc să viseze ca orice fetiţă să crească mare şi să devină prinţesă, actriţă sau cântăreaţă, ea abia astepta să se facă şoferiţă. Bine că se vrea acum, la bătrâneţe, balerină. Oricum, o întreb de Steliana, că n-am mai vorbit cu ea de vreo două zile. Îmi răspunde ca fapt divers :

- Stă şi plânge în oglindă.

- În oglindă ?! Ce a păţit ?

- Stai că ţi-o dau la telefon.

Câteva secunde de tăcere. Apoi, smiorcăit : – Aaaaaloo ?

-  Ce ai tu ? Ce ai păţit ?!

- Da tu…tre să mă tund. Că mi-s despicate vârfurile şi mi-a crescut bretonul, de atunci de când m-am tuns la tine. Doamne tu, ce foarfecă bună ai, că era să mor când am văzut cât păr mi-a căzut în chiuveta.

- Păi şi ăsta-i motiv de plâns ?

- Daaaaaaa !!!! Că mă simt de parcă mă duc să-mi amputeze un picior !

Primul prieten traumatizat de tata

Eram pe la sfârşitul clasei a 9-a când mi-am invitat pentru prima dată un iubit acasă. Bine, adevărul fie spus, nu l-am invitat în calitate de iubit, ci de “un amic de pe a 12-a care vine să îmi reinstaleze windows-ul”. Planul ar fi funcţionat perfect daca el, în necunoştinţă de cauză, n-ar fi apărut cu flori.

Bietul de el, era îngrozit peste măsură de momentul în care o să îl cunoască pe tata,  fără să ştie că de fapt, mama e duşmanul din umbră. Era convins că tata e obişnuit de la serviciu să facă instrucţie şi acasă. Oricât am insistat eu că tata e de treabă şi îşi lasă uniforma la unitate, acasă fiind glumeţ şi prietenos, el o ţinea sus şi tare pe a lui, cum că bineînţeles că e “de treabă” cu mine, pentru că sunt fiica lui, dar în calitate de tata e de datoria lui supremă să faca zile negre oricărui iubit actual, fost, viitor sau posibil.

Probabil situaţia ar fi decurs mai lin dacă nu era şi unchiul meu la noi, care, pus pe glume, i-a întins mâna prietenului meu şi şi-a spus numele, apoi, zâmbit maliţios, a adăugat “comisar şef la penitenciar”. Evident, eu m-am supărat pe amândoi şi le-am reproşat că din cauza lor, cu siguranţă nu o să mai vorbească niciodată cu mine. Ei s-au mulţumit să ridice din umeri şi să îmi spună că dacă o să facă asta înseamnă că nu era pentru mine, de la bun început.

A stat bietul băiat la mine cât a stat, ca un soldat în război, mereu în gardă, aşteptând să fie atacat pe nepregătite din cele mai neaşteptate direcţii. Era aşa de încordat, că pe cuvânt, la un moment dat i-am văzut o venă de la tâmplă pulsând.

Înainte de plecare, mi-a depus un sărut cast pe frunte, de ai fi zis că niciodată n-a îndrăznit să-şi coboare atenţia mai jos, a salutat-o respectuos pe mama, a strâns mana tatălui şi unchiului meu, dar aceştia, probabil înţeleşi dinainte, au rămas în picioare şi nu şi-au luat ochii de la el. Atunci el, spre uimirea mea totală, a luat  poziţie de drepţi, şi-a dus mâna la frunte şi i-a salutat milităreşte.

De îndată ce a ieşit pe uşă, au izbucnit bărbaţii mei într-un râs nebun, de ai fi zis că erau drogaţi sau că participau la un concurs de “care râde mai mult şi mai tare”. Hohoteau, se îndoiau de mijloc, îşi stergeau câte o lacrimă, roşii la faţă şi rânjiţi ca două hiene.  Cu cât mă înfuriam eu mai mult, cu atât râdeau mai cu pasiune. A trebuit să intervină şi săraca mama, îngrijorată să nu li se facă rău de râs.

După ce s-au potolit, încă respirând sacadat, au decis de comun acord că “e băiat bun, să mai vină pe la noi”.

Nu zău !

Cu cât mai proastă, cu atât mai bine !

O cunoşti de ceva vreme şi ştii sigur că nu îşi foloseşte capul doar pe post de umeraş pentru coafuri. E deşteaptă, a dovedit-o cu fiecare ocazie şi aşa ţi-a câştigat o bună parte din admiraţia pe care i-o acorzi. Prin urmare, e normal să nu înţelegi de ce atunci când vorbeşti cu ea pare de-a dreptul analfabetă, dă în gropi, cade în lac, iese, apoi se aruncă în puţ. E de bine, pe cuvânt!

Cu cât o femeie deşteaptă pare mai proastă în preajma ta, cu atât te place mai mult. Aşa că ia ca un compliment fiecare bâlbă, fiecare dezacord, fiecare cuvânt pe care nu l-ai mai auzit niciodată (pentru că nu există). Vezi tu, mintea ei e prea ocupată cu… ţi-ar place ţie să ştii cu ce !

Dacă, din contră, îţi oferă răspunsuri coerente, corecte gramatical şi mai e şi amuzantă cu intenţie, n-ai decât să baţi la altă uşă, că acolo nu-i rost de musafiri. Cel puţin, nu de tine ! Pentru că nu îi trezeşti nici o emoţie, se simte perfect în largul ei cu tine tocmai pentru că nu e interesată de părerea ta şi ultima ei intenţie e să te impresioneze.

Nu te grăbi să îţi schimbi părerea despre sănătatea ei mintală dacă, din greşeală, îţi urează “noapte bună”  înainte să mănânci, dacă îţi spune o propoziţie într-un singur cuvânt format din primele litere ale cuvintelor care ar fi trebuit spuse sau dacă la despărţire te anunţă că o sa vă vedeţi “în ziua de mâine”.

Acordă-i timp şi râzi doar discret, pe sub mustaţă. În cele din urmă o să-i obosească hormonii de la atâta alergare şi în timp ce o să tragă ei un pui de somn o să revină la conducere materia cenuşie. Nu te speria, nu a dispărut în nici un moment, a fost doar învinsă de efectul pe care tu îl ai asupra ei.

Degeaba.

Bineînţeles că vreau. Am vrut din prima clipă şi nu am încetat în nici un moment. Problema e că vreau prea mult.

Vezi tu, e ca şi cum aş construi o casă şi tu mi-ai oferi jumătate din ţiglele necesare. Chiar dacă ale tale m-au cucerit de când mi-au întâlnit privirea, chiar dacă sunt cele mai rezistente şi cele mai frumoase, nu îmi pot lăsa jumătate de casă descoperită. Toată casa mea se vrea protejată, ferită de frig, de ploaie, de întuneric şi adesea de lumină.

Tu, deşi îl ai, nu îţi dai voie să îmi oferi întreg pachetul. Mă poţi condamna că am schimbat magazinul ? Casa mea avea nevoie de acoperiş.

În zadar te răzgândeşti mereu şi revii cu reduceri sau, mai nou, îmi oferi totul pe gratis.

E prea târziu.

În aşteptarea acoperişului, pereţii au fost distruşi de atâtea ploi şi s-ar prăbuşi cate puţin cu fiecare tiglă aşezată.

Felicitări. Mi-ai ucis casa.

Ce mai caută lumea pe Google

Nu dădeam eu prea multă atenţie lucrurilor pe care le-au căutat oamenii pe Google de au ajuns pe blogul meu, dar acum am ales preferatele mele de luna asta.

Despre oameni :

* mama ta şi soacra ;

* bătrână şi nebună ;

* bătrân leneş ;

* de mama şi de tata eu nu o să mă despart ;

* şoferiţe nebune ;

* copii care fac caca pe ei ;

* poza din spate a unor bărbaţi frumoşi (daca tot sunt frumoşi, de ce nu din faţă?) ;

* criminali ;

* criminali în serie ;

* criminali în serie femei ;

* criminali în serie din România.

Despre animale :

* câine înţepat de albină ;

* inorogi, găsiţi dovezi ;

* inorogi, găsiţi poze adevărate ;

* rahaţi de câine ;

* rase de câine care nu latră ;

* ratoni amuzaţi ;

* câini cu dinţi (spre deosebire de cei fără).

Curiozităţi :

* cea mai frecventă întrebare, căutată aproape zilnic :   * cum se fac copiii ;

* cum se fac copiii, serios ;

* cum se fac copiii, ce sex? ;

* din ce se fac copiii.

* cum să faci un necrolog ;

* recoltă de ananas ;

* iubirea e veşnică ? ;

* sărutul cu limba ;

* scârbă de spermă ;

* glume cu macaroane ;

* cum  e să fii tuns chel ? ;

* ce înseamnă virginitatea la o fată ;

* sex după perdea ;

* de unde să iau bani (dacă aflii, zi-mi şi mie) ;

* moldamin funduleţ.

Oameni buni, îmi pare rău, dar cred că nu aţi găsit răspunsul la nici o întrebare pe la mine. Poate altă dată !

Update: * nu am nasul nici ca mama nici ca tata

Eroi din cărţi

Am primit de ceva vreme o leapşă de la Zizzou, care mă pune să vă spun 10 personaje preferate din cărtile copilăriei. (Totuşi, eu am trecut puţin mai departe de copilărie cu clasificarea).

1. Moş Gheorghe din “La Medeleni”, pentru că mi se părea ca nu există om mai bun în lume decât el şi  după ce a murit n-am mai putut să citesc vreo două zile.

2. Remi din “Singur pe lume”, pentru  că m-a făcut să plâng cel puţin de 5 ori pe capitol şi îmi era milă de el că era aşa de nefericit şi nedorit.

3. Mărica din “Tata”, pentru că era rea de gură, dar bună la suflet (aşa ca mine). Pentru că prin ochii ei lumea părea deosebită şi pentru că “n-o să crească niciodată”.

4. Tata din “Tata”, pentru că era blând, bun, demn şi drept, pentru că avea luminiţe de râs în ochi şi pentru că “te învăţa lucruri fără îţi dai seama”.

5. Diana Slavu din “Pânza de paianjen” pentru că îşi ascundea întotdeauna tristeţea după un zâmbet, pentru că era frumoasă şi deşteaptă şi pentru că nu a renunţat în nici un moment la valorile morale pentru a scăpa de sărăcie.

6. Mirona din “Mirona”, pentru că a avut curaj să renunţe la tot ce o definea când şi-a dat seama că poate fi mai bună şi pentru că putea să privească aceeaşi clipă vreme de o veşnicie.

7. Jo din “Little Women” pentru că era neînfricată, pentru că îşi dorea să lupte în război, pentru că şi-a urmat visul de a deveni scriitoare, într-o lume în care femeile îşi făceau veacul în bucătărie.

8. Pip din “Marile Speranţe”, pentru că îmi era milă de el, pentru că toţi cei care îl doreau în viaţa lor îl doreau doar pentru propriile interese.

9. Scarlett din “Pe aripile vântului”, pentru că era puternică şi demnă şi  încălca majoritatea regulilor atribuite femeilor în vremea aceea.

10. Jane Eyre, pentru că totala lipsă de afecţiune a oamenilor din viaţa ei a învăţat-0 să fie independentă în loc să o distrugă.

O dau mai departe lui Lorelay, pentru că ştiu ca ar avea ce să scrie şi pentru că momentan şomează. În rest, e liberă pentru oricine.

“Ispita” din Sala Regatului

Ştiţi filmele alea în care se viseaza unii şi alţii în pielea goală în faţa unei mulţimi de oameni ? Ei, eu nu cred că  cineva s-a visat vreodată aşa. Oricât de stresată aş fi fost, nu m-am visat niciodată dezbrăcată. Înaintea examenelor foarte grele visam că mă duc desculţă, sau în pijamale, sau că trebuie să scriu cu o crenguţă de copac. Înaintea examenelor orale visam că îmi nimeresc subiecte pe care le ştiu, dar atunci când îmi deschid gura…nu iese nimic. Înaintea examenului de la şcoala de şoferi visam constant că trebuie să conduc maşini fără volan, sau cu scaun de lemn la şofer, sau că mi se blochează piciorul sub pedale.

În fiecare dimineaţă eram în culmea fericirii că n-au fost decât vise, gândindu-mă că n-aş putea supravieţui unor asemenea umilinţe.

Până într-o zi.

E groazinc să fi într-o încăpere plină ochi de oameni şi să ţi se pară că toţi se holbează la tine. E şi mai groaznic să îi studiezi cu atenţie şi să îţi dai seama că da, într-adevăr se holbează la tine. Cu dezaprobare. Cu indignare.

Era nunta unei prietene foarte bune. Întâmplarea face ca ea să fie martoră a lui Iehova. Şi ca eu să fiu singura fată de altă religie de la nunta ei. Aşa că mi-am ales o rochie simplă, neagră. Singurul lucru prost calculat a fost sutienul, care nu ştiu efect magic a avut, dar m-a făcut să arat de parcă tocmai mă întorc de la filmările unui xxx. Nimeni nu-şi arăta nici cel puţin umerii, iar mie stăteau să îmi explodeze sânii din rochie. (Adică restul de 30% care nu se vedea.)

Când am intrat în biserică, m-am gândit să stau cât mai în spate şi să mă prefac că nu exist, ca să nu atrag atenţia….asupra lor. Credeţi voi că am trecut neobservată ! A fost de ajuns să mă vadă cineva ca să meargă vestea, ca la telefonul fără fir, până în primele rânduri. Cineva se întorcea spre mine, mă măsura din priviri, apoi se întorcea înapoi. După câteva secunde, persoana de lângă se întorcea spre mine şi făcea acelaşi lucru. Se termina rândul şi începea cel din faţă. Nu ştiam ce să fac prima dată – să mă amuz sau să mor de ruşine ? Îi supravegheam în timp ce mă studiau. De la mirarea sinceră a copiilor, treceam la zâmbetul galeş al bărbaţilor, apoi la furia oarbă a soţiilor, apoi la îngrijorarea bătrânilor care păreau să aştepte să mă lovească un fulger în orice moment sau să mă stropească pastorul cu tămâie  şi să înceapă exorcizarea pe loc. Ca bonus, eram şi singura fără biblie.

Nu ştiam ce să fac să-mi ascund “păcătoşii”. Îmi venea să îmi dau o palmă de ciudă că nu mi-am adus o eşarfă. Apoi îmi venea să îmi dau un pumn pentru că am ales rochia aia, în locul uneia cu gât şi mâneci lungi. Să îi acopăr cu mâinile era prea de tot, prea evident. M-am gândit să îmi ţin poşeta în dreptul lor. Apoi mi-am dat seama că aş arăta ca şi cum mă tem să nu mă fure. Asta mai lipsea ! Aşa că l-am pus pe prietenul meu să stea în faţa mea, măcar puţin, să se vadă numai un sân în loc de doi. Să pângăresc biserica doar pe jumătate.

Dar am supravieţuit. Deşi am rămas cu respectul de sine ştirbit şi – vreo două săptămâni – cu reflexul de a mă ascunde, am supravieţuit.

Acum ştiu că niciodată, dar absolut niciodată nu o să mai merg la vreo nuntă arătând aşa :

Yey, premii !

In primul rand vreau sa imi scuz absenta indelungata. Primele zile am fost ocupata cu invatatul pentru un examen si urmatoarele nu am avut internet. Cum de ce? Pentru ca asa-s eu. Tot timpul zic ca merg sa il platesc “maine”. Acum mi l-au redeschis   (Ce bine, ca mi-a ramas ca sursa de divertisment electronic doar televizorul, nefolosit inainte, asa ca zilele astea am aflat ca Florin Salam isi schimba numele si m-am uitat la emisiunea aia cu “A haunting” de pe Discovery, de mi-a fost frica pe urma sa stau singura in bucatarie.)

In al doilea rand, vreau sa scuz absenta diacriticelor. Vedeti voi, inainte sa imi taie netul am prin un virus care mi-a mutit laptopul. Asa ca acum am windows 7 si inca nu stiu pe unde sa le caut. O fi el mai bun, dar pe mine ma enerveaza la culme.

Ca bonus, am primit astazi amenda -  prima din cariera mea de soferita. Am parcat pe trotuar. Pai daca n-am avut unde ! Si nici macar in vreun loc aglomerat, ci la mine in spatele blocului ! Mai interesant de atat e faptul ca tata mi-a zis de cand mi-a pus cheile in mana ca el nu plateste amenzi. Splendid, 100 de ron din bietul meu buzunar studentesc.

Oricum, mi-a fost inveselita ziua cand am vazut ca am primit doua premii (de fapt, acelasi, de la doua persoane), si anume “Superior scribbler award”, de la Filthy si de la Catalina. Multumesc fetelor !

A, si vine cu 4 reguli :

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Il ofer mai departe (incercand sa evit persoanele care il au deja si care mi l-au trimis) :

Lorelay (not just because she’s my best friend)

Part time lovers (pentru ca scrie superb)

Zuzu (pentru ca desi e acum in sesiune, a fost primul blog care m-a tinut treaza o noapte intreaga si pe care l-am luat ca exemplu cand l-am facut pe al meu)

Alphadog (pentru ca scrie bine, pentru un catel :p )

Catalin (pentru ca rareori scrie ceva fara sa gandeasca de doua ori – ceea ce mie nu mi se intampla mai niciodata)

Later edit: Iuhu, l-am primit si de la Zamfir Pop ! Mulţumesc !

Even later edit: L-am primit şi de la Lily ! Al patrulea! Mulţumesc !

Another later edit : Şi de la Zizzou ! Damn, I must be good ! Mulţumesc!

El e nebun

E el.

Îi adorm în braţe şi mă trezesc speriată, crezând că l-am visat. Nu. Îmi păseşte prin realitate la fel ca şi prin vise, atât de hotărât, atât de obsedant al meu…

El e nebun. Crede că mă iubeşte. Eu râd şi-i spun că n-am nevoie. N-am.

Sunt zile, veşnicii şi ani lumină de când am renunţat la iubire, ca la o pereche de pantofi stricaţi, ca la  un măr de care nu mi-e poftă, ca la o părere de la început greşită.  În fond, de ce m-ar iubi el…EL!! pe mine?

El e nebun. Insistă.

Îl cert, îl rog, îmi lipesc palma de buzele lui şi el îmi spune cu ochii.

Să-mi spună. Îl ascult ca şi cum nu-i înţeleg cuvintele, ca şi cum nu-i recunosc privirea, ca şi cum n-aş ştii că e el, ca o străină.

Nu.

N-am nevoie.

Pentru moment e al meu, şi pentru moment îmi ajunge.

Accept prin donaţie copil

Acest articol nu este un pamflet.

Accept prin donaţie orice copil, fată sau băiat, nu contează. Trebuie doar să aibă între 6 şi 8 ani şi să locuiască în Cluj sau în imediata apropiere. Nu vă speriaţi, nu îl vreau de tot, să îl trec pe numele meu şi să îmi spună “mamă”. Îl vreau pentru vreo oră. Împrumut, cum s-ar zice.

Nu, nu am înnebunit.

Tocmai am aflat că 2 puncte din examenul de la psihologia vârstelor constau într-o fişă de observaţie despre un copil de vârstă şcolară mică şi interacţiunea lui cu alte persoane. Aşa că trebuie să studiez comportamentul copilului faţă de părinţi, rude sau alţi copii şi să îmi dau seama ce competenţe emoţionale şi-a dezvoltat până în momentul de faţă.

Problema e că trebuie să termin toată treaba până Luni şi weekendul ăsta nu merg acasă. În doi ani de facultate de ce nu m-am gandit eu oare să îmi fac şi cunoştinţe mai puţin apropiate de vârsta mea?! Aşa cum să fac, să merg prin vecini şi să spun : “Bună ziua, sunt eu, de la etajul 5. Aveţi copii? Vă deranjează dacă mă uit la ei vreo oră? Nu nu, prefaceţi-vă că nu-s aici, o să stau într-un colţ şi o să iau notiţe.”  Ei, tare m-aş mira dacă femeia aia n-ar suna la poliţie !

M-am mai gândit să merg în mall şi să-mi găsesc acolo pe cineva care se încadrează în standarde, dar aşa se complică situaţia şi  mai tare, pentru că trebuie să aud ce vorbeşte, şi la gălăgia de acolo, pentru asta trebuie să stau foarte aproape. Nu cred că am vreo şansă să trec neobservată şi nebănuită dacă mă ţin la un metru în spatele cuiva vreme de o oră.

Aşa că vă rog, în numele ştiinţei şi al notei mele de la examen, lăsaţi-mă să mă uit la copilul dumneavoastră, într-o situaţie tipică, în prezenţa dumneavoastră. Nu aveţi de pierdut decât o oră.