Oricum, numele nu se mai potrivea demult. Am ajuns la capăt de “note to self”.

Aşa că oricine mă citea şi mai vrea să mă citească, mă găseşte aici :

http://miss-adia.ro/

E 4:30 dimineaţa şi la 12 am examen. Teoretic trebuia să fiu gata cu învăţatul pe acum, dar pe la 2 a început cea mai bună prietenă a mea de la facultate să mă bombardeze cu mesaje, ca să intru pe net să vadă dacă am şi eu dorinţe sinucigaşe, pentru că ea una mai are un pas până la a se jertfi în cinstea tribului.

Mare i-a fost dezamăgirea când m-a găsit rânjindu-mă fericită, întrucât îşi dorea în secret să moară şi capra vecinului. Ei, când am văzut-o aşa de stresată, gata să se lase de facultate şi să vândă castraveţi în piaţă, unde în cele mai dificile momente să nu se gândească la nimic mai grav decât reţeta de zacuscă a tantii Margareta, am pus piciorul în prag şi semnul exclamării în căsuţa de messenger.

I-am explicat în paişpe feluri că nu o să reuşească nimic dacă nu se relaxează, iar pentru că ea e partenera mea de făcut de râs în sat, am hotărât că mă schimb îndată din pijamale şi mergem împreună să ne dăm în cărucior în parcare la Iulius Mall. Puţină vreme – 5 minute până mă schimb, 10 până ne întâlnim la jumatea drumului, încă 10 până ajungem şi 20 de făcut pe proastele acolo. Ea, nu şi nu şi nu. Vedeţi, pe mine mă cam refuză lumea la chestii de scurtă durată, pentru că stau o veşnicie să mă piţiponcesc şi întârziu cu neruşinare de fiecare dată. Acum, am promis şi-am jurat că îmbrac primele haine ce le nimeresc în dulap, chiar şi de-ar fi altă pereche de pijamale, mă încalţ şi plec. Nici măcar nu mă piaptăn. A acceptat în sfârşit, cu ameninţarea că dacă îşi bagă mâna în părul meu şi nu-i rămâne acolo, nu mai vorbeşte cu mine în viaţa ei.

Cum să vă zic, pe mine mă îngrozeşte întunericul mai ceva decât pe câinele comunitar ideea de a face baie. Aşa că străduţa aia lăturalnică pe care trebuie să trec, fără nici un bec şi înconjurată de pomi şi tufe, mă bagă în boală. Am impresia că-i locul de întâlnire a tuturor fantomelelor din Cluj, când nu vizitează casa bântuită de la Apahida. Aşa că am trecut pe acolo cât am putut de repede, dar fără să fug. Nu ştiu de ce,  dar când mi-e frică, nu pot să fug. Oricum, am fost aşa de grăbită încât m-am împiedicat de o bordură de mi-am rupt şi papucul şi blugii. Fantomele, vă zic !

Cel puţin a meritat, am înveselit-o pe ameţita asta care altfel şi-ar fi pierdut vremea prin gară, aşteptând un tren sub care să se arunce. Aşa că data viitoare, dacă nu mai reuşesc să o salvez, mă aştept să îşi facă veacul pe strada aia satanică, unde mă speriu de acelaşi bolovan de fiecare dată. Măcar ştiu că am pe cineva de partea mea.

Acum, la învăţat!

PS: Poza e de altă dată, nu de azi.

Dacă am început cuminte, cu nişte violuri, sechestrări şi trafic de persoane, spre final am ţinut-o doar în crime. Trecerea n-a fost uşoară. Prima dată m-am lăsat manipulată mult mai uşor decât mă aşteptam. Îl ascultam pe bărbatul de 50 şi ceva de ani cum îmi zicea “N-am fost eu de vină…M-au atacat pe stradă aşa că i-am înjunghiat.”, eram perfect conştientă de faptul că nici un om întreg la minte nu se plimbă pe stradă cu un cuţit în mână, dar mă uitam în ochii lui înlăcrimaţi şi îmi venea să îl îmbrăţişez. Da, da, ştiu, n-am nevoie de morală. Eram obosită, posomorâtă şi mi se părea că în unele grimase seamănă cu tata atunci când e trist şi nu vrea să îmi dau seama.

Următorul…mi-a povestit calm şi relaxat cum şi-a omorât tatăl în ajunul Crăciunului, apoi l-a aşezat în pat, l-a acoperit cu plapuma şi l-a lăsat să se scurgă de sânge până dimineaţa. Săracul, nu-şi mai aminteşte ce l-a apucat, era beat şi “ştii cum e…” . Mă, sincer, nu prea ştiu, m-am îmbătat şi eu de câteva ori, dar n-am făcut decât să râd ca oaia, din nimic.

Ultimul…a fost cireaşa de pe tort. O matahală de om, înalt, solid şi cu voce de bariton. Singurul care şi-a recunoscut şi fapta şi intenţia şi sentimentele de după. A omorât un coleg de muncă, pentru că nu îl mai suporta şi pentru că “simţea că trebuie să facă asta.” Nici n-ar fi cine ştie ce, dar faptul că l-a ciopârţit cu o ghilotină nu e chiar la ordinea zilei…Oricum, partea mea preferată a fost atunci când mi-a zis “parcă eram fericit să îl văd mort”. Aaa, dar acum e un alt om. Aşa zice el, adică. Da, şi-a găsit chemarea, s-a pocăit şi e aşa de împotriva crimei încât ar interzice şi avorturile, dacă ar putea. Bine, la cele două tentative de suicid nu zăbovesc. Au fost, dar n-a fost destul de hotărât omul încât să aibă grijă să se chiar întâmple.

Interesant, nu ? Cam atât cu aventuri din puşcărie, până în vacanţă, cel puţin.

Filed under: viata Tagged: amuzant, crima, facultate, infractor, penitenciar, practica ]]> http://note1to1self.wordpress.com/2010/06/06/gata-cu-puscaria-ultimii-3-criminali/feed/ 19 adia12 http://note1to1self.wordpress.com/2010/06/02/unui-ieri-mai-bun/ http://note1to1self.wordpress.com/2010/06/02/unui-ieri-mai-bun/#comments Wed, 02 Jun 2010 00:11:34 +0000 Adia http://note1to1self.wordpress.com/?p=869 ]]> Pe clasa a doua, făcându-mi temele într-o zi, am scris greşit un cuvânt. Pentru că nimeni nu era prin preajmă să mă oprească, am luat o radieră, am udat-o cu vârful limbii şi l-am şters. De fapt, am încercat să îl şterg, dar n-am reuşit decât să întind cerneala şi să fac o găurică milimetrică în foaie. Să o las aşa şi să-mi rescriu tema pe următoarea n-am vrut, că îmi era ruşine…Să o rup nici nu se punea problema! Semnase doamna învăţătoare pe verso, cum să distrug ceva ce nu-i al meu? Aşa că m-am dat de ceasul morţii şi am refuzat să merg a doua zi la şcoală dacă nu vine mama cu mine să-i spună doamnei că n-am vrut…

Mă întreb ce s-a întâmplat cu fetiţa care dădea importanţă unor asemenea detalii…

Câteodată, oricât de adânc m-aş uita în mine, am impresia că nimic nu mai contează. Oameni, lucruri, sentimente…toate mi se par degeaba şi le decupez pe rând din mine, fără să mă gândesc de două ori.

Nu ştiu, da? Nu ştiu ce vreau, ce cred, ce simt şi de ce mă comport aşa.

Nu ştiu de ce nu mă mai străduiesc şi nu ştiu de ce îmi umplu viaţa de gol.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase,  nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu  vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am  râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

Eu, prea comodă sau prea neputincioasă, n-am reuşit niciodată să mă dezbrac de tot de coconul care mi-a permis să rămân fragilă, fiind el puternic în locul meu. Prima fisură ar fi trebuit să apară devreme, pe la grădiniţă, când am recunoscut bocancii tatei pe sub costumul de Moş Crăciun. În loc să pun la îndoială tot ce am crezut până atunci, m-am umplut de mândrie, gândindu-mă că dintre toţi oamenii din lume, moşul i-a împrumutat pe ai lui.

N-am reuşit niciodată să-mi deschid ochii şi să văd lumea aşa cum se zvoneşte că e. Mereu sunt convină că în oricine se ascunde o fărâmă de bunătate acoperită de toate lucrurile de care îi e teamă. Niciodată n-am crezut că un om e rău în sine, ci că circumstanţele îl fac rău. Da, sunt o proastă. Un copil bleg şi prost, programat pe autodistrugere. Un copil care crede că nici un câine nu latră oamenii buni, că cel ce m-a muşcat a făcut-o din vina mea, pentru că s-a simţit ameninţat. O femeie proastă care probeză cea mai decoltată bluză din magazin, la cererea unui necunoscut care o minte că îi caută un cadou iubitei, apoi îi cere numărul de telefon.

Doamne, de ce nu se găseşte nimeni care să-mi plesnească ochelarii roz de pe nas şi care să scuture toată naivitatea din mine ??! Să-mi spună “Ascultă aici, copil nebun, nu mai pune botul la toate ! Nu trebuie să mai oferi încredere pe gratis,  nu toate cuvintele sunt sincere, “poate” nu duce întotdeauna la “da”, şi unele lacrimi nu vor decât să impresioneze mincinos. Aşa că termină ! Nu mai spera degeaba că dacă te străduieşti poţi ciopli în piatră cu mâinile goale şi nu mai spune criminalilor unde stai, ca să le protejezi stima de sine.  E în regulă să fii răutăcioasă şi reticentă uneori, nu o să mai fii atât de uşor de rănit. Şi pentru numele domnului, ai aproape 21 de ani, înjură şi tu, măcar o dată în viaţă !”

- Mai sunt 15 minute din ziua ta. Ce vrei să facem ?

- Nu ştiu…

- Hai, o ultimă tâmpenie a prefixului. Ce ţi-ai dorit întotdeauna să faci ?

Am râs. – Păi, cel mai des se întâmpla să-mi doresc să fug de acasă, ca orice adolescentă ce se respectă.

- Bine, hai !

- Unde ?

- Vedem noi. Fugim de acasă.

- Eşti nebună !

- Hai, că trece timpul ! Vrei să fugi de acasă în calitate de om serios ?

- Bine. Am bătut-o pe Steliana pe spate. – Stinge calculatorul şi hai, fugim de acasă.

- Cum adică ??

- Aşa bine. Nu mai pierde vremea.

- Voi sunteţi duse cu pluta. Staţi să mă schimb.

- Nu te schimba, doar încalţă-te. Amândouă s-au întors spre mine, fixându-mă uimite. Am ridicat din umeri. – Dacă tot e ultima tâmpenie, măcar să fie cât mai tâmpită.

Cinci minute mai târziu, rânjeam toate trei, încântate de cât de silenţioase am reuşit să fim. Dacă ne-ar fi prins, n-ar mai fi fost fugă, ci doar o altă ieşire. A fost unul din momentele în care uiţi că ceva a fost vreodată rău şi te gândeşti că totul are să fie mereu la fel de frumos. Nimic nu mai conta.

- Mă, fetele alea erau în pijamale ???

Cine a crezut nu cu mult timp în urmă că omul va putea zbura, sau că vom putea vorbi între noi de la mii de kilometrii distanţă, ţinand o cutie de plastic la ureche? De unde vine radioul? Ce-s alea microunde? Putem crea o fiinţă vie într-o eprubetă. Facem piese de schimb umane. Ne trebuie o inima? O facem ! Un ficat nou? Veste bună pentru beţivani -  îl facem.

Ce nu putem face? Doar ce nu am încercat până acum. Sau am încercat, dar nu am fost destul de deştepţi sau de nebuni să ne iasa din prima.

Toate marile invenţii s-au născut din lene. Din ce alt motiv să apară telecomanda, bicicleta, maşina, liftul, mixerul, scările rulante si multe altele? Din lene.

Dar invenţia acestui ”nimeni” vine din necesitate.

Vine din dorinţa omului de a repara greşeli anterioare, de a retrăi clipe frumoase lângă cei dragi, vine din dorinţa unui părinte de a fi lângă copilul lui atunci când ar fi trebuit să fie, vine din dorinţa copilului de a avea ce nu a avut, vine din dorinta de a o lua de la început si de a face totul să fie bine.

Fericiţi sunt cei ce vor trai acele timpuri.

Poza asta e făcută la mine la facultate, în amfiteatru.

Vedeţi ceva ciudat la păpuşile astea în afară de faptul că-s îngrozitor de urâte ?

Nu?

Ia uitaţi-vă la gurile lor. Sunt pe atât de penetrabile pe cât par. Să vă mai zic un secret? Nu doar gurile. Au toate orificiile necesare, destul de realist realizate. Femeile zic. Bărbaţii… Bărbaţii-s uite aşa, ca în poza din dreapta.

Ştiu la ce vă gândiţi. “De ce naiba mi-aş lăsa copilul să se joace cu aşa ceva??” sau poate vă întrebaţi daca-s la facultatea de prostituţie, eu ştiu?

De fapt, astea-s păpuşi folosite în consilierea copiilor pe care-i suspectăm că ar fi victime ale abuzului sexual. Sunt tot felul de strategii prin care e mult mai uşor să înţelegi ce s-a întâmplat, astfel încât să nu fie nevoie să-l întrebi direct pe copilul care probabil nici măcar nu întelege ce-i aia şi de ce nu-i bine.

Nu ştiu voi, dar eu n-am mai auzit de aşa ceva până acum şi v-am arătat,aşa… să nu mă mir singură.

Cât despre a doua parte a titlului….E de influenţă tragi-comică.

Aseară pe la 11, mă uitam eu în oglindă aşa…cu ochi piţiponceşti şi mă gândeam “Hmmm…ceva nu-i chiar bine.” M-am răsucit pe toate părţile şi m-am cercetat ca pe duşman. “Părul. Parcă-i prea…prea uniform! Poate dac-ar fi mai scurt în faţă…Da, da, mereu mi-a stat bine aşa !”

Aş vrea să vă pot spune că mi-am făcut programare la coafor. Sau că mi-am dat seama că ar fi o greşeală şi nepreţuitul meu a scăpat teafăr. Sau măcar că a fost o nebunie de o clipă, că am fost posedată de un diavol al autodistrugerii şi că în toate cele 5 secunde am ţipat în mintea mea “opreşte-te!!”

Nu pot să vă spun nimic din toate astea. M-a mâncat în coaste să mă tund eu singură, neaparat şi obligatoriu şi cât mai repede posibil. “Ce, oi fi handicapată, să nu fiu în stare să-mi scurtez un pic şuviţele din faţă??”

Domnul, văzându-mi flacăra turbării în ochi, a avut milă de mine şi mi-a ascuns foarfeca. Vreun sfert de oră am căutat-o bombănind şi în final, ciudoasă, m-am mulţumit cu forfecuţa din trusa din unghii. Domnul o fi zis atunci “Oooo, văd că asta-ai nebună rău! Eu nu mă mai bag, că n-am cu cine. Trimite pe cineva să-i pună foarfeca înapoi în sertar.”

Oameni buni, credeam că am avut grijă de tot ! Şi am avut…doar că nu m-am gândit să las bietul smoc de păr să stea în treaba lui, plin de volum, aşa că am traaaas de el cu mâna stângă, să fie cât mai drept. CRANTZ…CRANTZ…CRANTZ…

Apoi i-am dat drumul. Mi-a tâşnit până deasupra de sprânceană ! Am aruncat arma crimei în chiuvetă.

“DOAMNE FEREŞTE !!”

La care Domnul, resemnat :

“Am încercat, da’  dacă eşti proastă…”

Spre deosebire de prima dată, acum n-am avut emoţii mai deloc. Nu mi-am uitat numele, n-am stâlcit cuvinte, nu mi-a venit să râd, nu m-am pierdut atunci când am primit răspunsuri neaşteptate şi am fost capabilă de o introducere mult mai bună decât “Ăăăăă, ăăăă….aici ţi-ai făcut tatuajele ?” (Memorabilă primă întrebare pe care să o pui primului deţinut cu care vorbeşti vreodată!)

De data asta am avut de luat interviul de evaluare unui bărbat de 42 de ani, nu foarte fioros. Omul a fost destul de cooperant, n-a refuzat nici o întrebare, deşi avea opţiunea asta, mi-a vorbit calm şi chiar mi-a dat  detalii suplimentare atunci când m-am ferit să cer.  Trecem peste etapele iniţiale, îmi spune despre viaţa lui dinainte să fie să închis, despre familie, despre meseria lui oficială, despre cum a încercat să se sinucidă, spânzurându-se cu propria cămaşă de patul de la etaj chiar după ce a fost arestat şi despre “tovarăşul” lui, care l-a ajutat să iasă din depresie şi cu care “e împreună”  de doi ani. Evident, mi-a fost jenă să-l întreb dacă se referă la acel gen de “împreună”, pentru că dacă l-aş fi întâlnit în afară mi-ar fi părut un homofob convins, dar, 5 ani de închisoare la activ  şi încă 9 de făcut….

Pe la jumătatea discuţiei îl întreb, aparent ca fapt divers, pentru ce e condamnat.

- Viol. O spune aşa de jovial şi nonşalant, de parcă mi-ar fi spus “albaştrii”, vorbind despre ochii soţiei. Apoi, ridicând din umeri, cu un început de zâmbet : se-ntâmplă…

Înainte să mă gândesc ce să răspund, ca să nu sune ca o condamnare şi să nu mai vrea să aibă de a face cu mine, continuă:

- Eu aveam un apartament de care soţia nu ştia şi mai stăteam acolo cu amanta. Ca şi cum aveam două vieţi, înţelegi?

- Înţeleg, dar ce legătură are cu violul ? Aţi violat amanta ? Din moment ce eraţi împreună nu se presupune că era de acord?

- Păi….cum să-ţi zic…amanta nu era tot aceeaşi. Adică…mai stăteau la mine fete până le făceam paşapoarte ca să le trimit dincolo.

Hopa…, lasă încet că zice tot. Viol, auzi…deja era şi proxenetism. Ce să mai, omul proba marfa înainte să o vândă mai departe. Din toată conversaţia noastră, singura dată când s-a pierdut cu firea a fost atunci când l-am întrebat dacă făcea acte fetelor pe numele lor adevărate.

- Da’ ce vrei să zici domniţă, că eu umblu cu falsuri ?

Nu, nu…cum aş îndrăzni să-l acuz de o asemenea monstruozitate? Revenim pe pista corectă şi continuă omul meu povestea:

- O fată mi-a fost  mai dragă, aşa că…a rămas la mine vreo 3 luni. N-a vrut ea la început, dar pe urmă cred că a început să mă iubească…

Pe scurt, omul a sechestrat-o. Într-o seară, au venit pe la el câţiva prieteni, s-au îmbătat şi au bătut-o şi violat-o, toţi. După ce au căzut fiecare prin câte un colţ, răpuşi de băutură, femeia a reuşit să iasă pe balcon, în pielea goală, de unde a sărit în balconul vecinilor de lângă şi ăia au chemat poliţia.

- Da’ eu cred că era supărată pe mine că am dat-o la alţii, că altfel nu mă dădea ea la poliţie…Şi cu nevasta cât scandal am avut ! Îmi zicea “bine mă, nu-i destul că m-ai avut pe mine şi pe amantă, ţi-or trebuit încă 7 pe lângă ?”. Apoi, pe un ton confidenţial: Ea crede că au fost numai 7, sărăcuţa…da’  în ultimii 10 ani au fost şi mai bine de 50…

Asta aşa.., ca să vedeţi cu ce oameni am de a face în fiecare vineri până la vacanţa de vară.

Filed under: viata Tagged: facultate, greseli, infractor, oameni, penitenciar, politie, practica, prostitutie, viata, viol ]]> http://note1to1self.wordpress.com/2010/05/08/viol-se-ntampla/feed/ 28 adia12