Fantome.

În prima noapte în care am dormit aici, am lăsat ușa descuiata și am adormit făcându-mi griji la nimereală despre hoți, fantome, violatori, fantome, criminali, șoareci și fantome. Cu toate astea, n-am încuiat pentru că știam că o să vii.

Nu-mi prea plăcea aici, când ieșeam în curtea neîngrijită și-mi făceam mizerie cărând lemne în casă, unde mă chinuiam câte o oră să aprind focul. Odată am fost așa de exasperată, încât mi-am dat foc și la o pereche de mănuși, intenționat. Dar știam că o să vii. Că o să fie cald și curat și-o să te îmbraci cu pijamalele pe care le-am lăsat pe dulăpior și-o să te cuibărești lângă mine în pat, iar eu o să mă trezesc doar o secundă, ca să adorm înapoi, liniștită că ai venit.

Nu-mi plăcea să gătesc în bucătăria asta minusculă, cu podeaua așa de rea încât îmi stăteau oalele înclinate pe aragaz, dar știam că o să vii și-o să mâncăm uitându-ne la un episod, și n-o să-mi spui nimic despre ziua ta, iar eu nici nu o să încerc să te întreb.

Nu-mi plăcea să fac duș în baia asta în care-i întotdeauna frig și unde se fac inundații și de la un simplu spălat pe dinți, dar știam că o să vii și-o să-mi spui că ești prea obosit să faci sex și-o să mă săruți cu gura închisă, înainte să te întorci cu spatele la mine.

Ieri n-ai venit.

Și nu știu când o să mai vii.

Posted in Everyday | Tagged , , | 4 Comments

Si copacii mor in picioare.

Stateam in picioare abia de o jumatate de ora, dar ma dureau genunchii. Ma durea spatele. Poate pentru ca ma prefaceam ca sufletul nu ma doare deloc. O musca se plimba nepasatoare pe degetele ei. “Da-o de acolo” a soptit cineva altcuiva. Cu o fluturare de mana, musca a fost alungata pentru o secunda, apoi s-a intors, de data asta pe fruntea ei. Cei doi au ridicat din umeri, neputinciosi. Brusc, am simtit cum un hohot nebun de ras ameninta sa-mi izbucneasca din piept. Mustelor nu le pasa de noi ! M-am uitat disperata in dreapta si-n stanga, dupa un umar prietenos in care sa-mi ascund gura pacatoasa. Nimeni nu a vazut prin ochii si prin mintea mea evenimentul. Nu rade, nu rade, femeie absurda ! Mi-am muscat buzele si mi-am ingropat fata in guler. Asa, uita-te in jos, uita-te la podea. Oare de ce n-au maturat? Imi imaginez un harsait singuratic de matura pe parchet, in semiintuneric, ocolind masa pe care zacea ea. Da, nici eu nu as vrea sa matur aici. 

Aud cuvinte citite dintr-o carte, dar nu ma deranjez sa le ascult. Nu fac decat sa generalizeze viata fiecarui om. Mustelor nu le pasa. Cat de impersonal, cat de neutru si fara sens! Nici oamenilor nu le pasa. Cand o sa mor eu, nu vreau sa cante nimeni. Vreau sa se tina discursuri despre intamplari si sentimente adevarate si vreau ca cineva sa dea vina, in gluma, pe Iuli, pentru ca mi-a facut injectie cu apa din balta cand eram mici. 

Ne lasa sa ne asezam, in sfarsit. Inca ma doare spatele. Inca tot nu ascult cuvintele scrise ca o formula matematica sa se potriveasca oricui. Tu ai capul plecat si nu-ti vad fata, dar stiu ca plangi. Niciodata nu te-am vazut plangand. Iti place sa te prefaci ca esti puternic, nu-i asa? Eu te-as iubi si daca ai plange la reclame. Esti tu, esti al meu. Iti stergi obrajii cu mana goala. Oare ai uitat ca ti-am bagat servetele in buzunarul de la haina? 

Ma uit dupa pachetelul pe care l-ati strecurat langa ea, dar nu-l vad. O fi sub perna? L-ati ascuns de gura lumii, care ar fi decretat ca “nu se face” sa trimiti cu ea niste poze, un creion si un jolly de la remi. Lumea n-are decat sa-si tina gura! Mustelor nu le pasa.

Ne ridicam in picioare din nou, e aproape gata. Cel mai puternic din ei merge sa-si ia ramas bun. O saruta pe frunte si ii sopteste ceva plangand. Nu mai e puternic. E copilul ei batran, ii spune ultimele cuvinte in soapta, secretos si o saruta pe frunte, o saruta pe mana. Pe frunte, pe mana, pe frunte, pe mana. Ii mangaie parul alb cu degetele ridate si pleaca pentru totdeauna. Aproape imi aud inima cum se frange. Oamenilor le pasa.

 

Posted in Everyday | Tagged | 1 Comment

M-am mutat

La puţin timp după ce mi-a împlinit blogul un an, am hotarât că-i destul de mare să se mute singur la casa lui. Măcar el, dacă eu nu, nu-i aşa?

Oricum, numele nu se mai potrivea demult. Am ajuns la capăt de “note to self”.

Aşa că oricine mă citea şi mai vrea să mă citească, mă găseşte aici :

http://miss-adia.ro/

Posted in Everyday | 9 Comments

Midnight madness

Ce faci când ai prea multe de făcut şi prea puţin timp? O pauză ! Bine, ştiu că nu-i logic, dar e vorba de mine, aşa că probabil  nici nu v-aţi aşteptat să fie.

E 4:30 dimineaţa şi la 12 am examen. Teoretic trebuia să fiu gata cu învăţatul pe acum, dar pe la 2 a început cea mai bună prietenă a mea de la facultate să mă bombardeze cu mesaje, ca să intru pe net să vadă dacă am şi eu dorinţe sinucigaşe, pentru că ea una mai are un pas până la a se jertfi în cinstea tribului.

Mare i-a fost dezamăgirea când m-a găsit rânjindu-mă fericită, întrucât îşi dorea în secret să moară şi capra vecinului. Ei, când am văzut-o aşa de stresată, gata să se lase de facultate şi să vândă castraveţi în piaţă, unde în cele mai dificile momente să nu se gândească la nimic mai grav decât reţeta de zacuscă a tantii Margareta, am pus piciorul în prag şi semnul exclamării în căsuţa de messenger.

I-am explicat în paişpe feluri că nu o să reuşească nimic dacă nu se relaxează, iar pentru că ea e partenera mea de făcut de râs în sat, am hotărât că mă schimb îndată din pijamale şi mergem împreună să ne dăm în cărucior în parcare la Iulius Mall. Puţină vreme – 5 minute până mă schimb, 10 până ne întâlnim la jumatea drumului, încă 10 până ajungem şi 20 de făcut pe proastele acolo. Ea, nu şi nu şi nu. Vedeţi, pe mine mă cam refuză lumea la chestii de scurtă durată, pentru că stau o veşnicie să mă piţiponcesc şi întârziu cu neruşinare de fiecare dată. Acum, am promis şi-am jurat că îmbrac primele haine ce le nimeresc în dulap, chiar şi de-ar fi altă pereche de pijamale, mă încalţ şi plec. Nici măcar nu mă piaptăn. A acceptat în sfârşit, cu ameninţarea că dacă îşi bagă mâna în părul meu şi nu-i rămâne acolo, nu mai vorbeşte cu mine în viaţa ei.

Cum să vă zic, pe mine mă îngrozeşte întunericul mai ceva decât pe câinele comunitar ideea de a face baie. Aşa că străduţa aia lăturalnică pe care trebuie să trec, fără nici un bec şi înconjurată de pomi şi tufe, mă bagă în boală. Am impresia că-i locul de întâlnire a tuturor fantomelelor din Cluj, când nu vizitează casa bântuită de la Apahida. Aşa că am trecut pe acolo cât am putut de repede, dar fără să fug. Nu ştiu de ce,  dar când mi-e frică, nu pot să fug. Oricum, am fost aşa de grăbită încât m-am împiedicat de o bordură de mi-am rupt şi papucul şi blugii. Fantomele, vă zic !

Cel puţin a meritat, am înveselit-o pe ameţita asta care altfel şi-ar fi pierdut vremea prin gară, aşteptând un tren sub care să se arunce. Aşa că data viitoare, dacă nu mai reuşesc să o salvez, mă aştept să îşi facă veacul pe strada aia satanică, unde mă speriu de acelaşi bolovan de fiecare dată. Măcar ştiu că am pe cineva de partea mea.

Acum, la învăţat!

PS: Poza e de altă dată, nu de azi.

Posted in Momente speciale, Oameni dragi | Tagged , , , , , , , , | 14 Comments

Gata cu puşcăria. Ultimii 3 criminali.

Deocamdată, cel puţin. Am terminat practica de semestru, dar după sesiune, o încep pe cea de vară. Daaa, tot la penitenciar. Păi, dacă-i interesant ! Vă zic, îmi lipseşte complet nevoia, tipic feminină, de telenovele, de la câte văd şi aud acolo.

Dacă am început cuminte, cu nişte violuri, sechestrări şi trafic de persoane, spre final am ţinut-o doar în crime. Trecerea n-a fost uşoară. Prima dată m-am lăsat manipulată mult mai uşor decât mă aşteptam. Îl ascultam pe bărbatul de 50 şi ceva de ani cum îmi zicea “N-am fost eu de vină…M-au atacat pe stradă aşa că i-am înjunghiat.”, eram perfect conştientă de faptul că nici un om întreg la minte nu se plimbă pe stradă cu un cuţit în mână, dar mă uitam în ochii lui înlăcrimaţi şi îmi venea să îl îmbrăţişez. Da, da, ştiu, n-am nevoie de morală. Eram obosită, posomorâtă şi mi se părea că în unele grimase seamănă cu tata atunci când e trist şi nu vrea să îmi dau seama.

Următorul…mi-a povestit calm şi relaxat cum şi-a omorât tatăl în ajunul Crăciunului, apoi l-a aşezat în pat, l-a acoperit cu plapuma şi l-a lăsat să se scurgă de sânge până dimineaţa. Săracul, nu-şi mai aminteşte ce l-a apucat, era beat şi “ştii cum e…” . Mă, sincer, nu prea ştiu, m-am îmbătat şi eu de câteva ori, dar n-am făcut decât să râd ca oaia, din nimic.

Ultimul…a fost cireaşa de pe tort. O matahală de om, înalt, solid şi cu voce de bariton. Singurul care şi-a recunoscut şi fapta şi intenţia şi sentimentele de după. A omorât un coleg de muncă, pentru că nu îl mai suporta şi pentru că “simţea că trebuie să facă asta.” Nici n-ar fi cine ştie ce, dar faptul că l-a ciopârţit cu o ghilotină nu e chiar la ordinea zilei…Oricum, partea mea preferată a fost atunci când mi-a zis “parcă eram fericit să îl văd mort”. Aaa, dar acum e un alt om. Aşa zice el, adică. Da, şi-a găsit chemarea, s-a pocăit şi e aşa de împotriva crimei încât ar interzice şi avorturile, dacă ar putea. Bine, la cele două tentative de suicid nu zăbovesc. Au fost, dar n-a fost destul de hotărât omul încât să aibă grijă să se chiar întâmple.

Interesant, nu ? Cam atât cu aventuri din puşcărie, până în vacanţă, cel puţin.

Posted in viata | Tagged , , , , , | 19 Comments

Unui ieri mai bun.

Pe clasa a doua, făcându-mi temele într-o zi, am scris greşit un cuvânt. Pentru că nimeni nu era prin preajmă să mă oprească, am luat o radieră, am udat-o cu vârful limbii şi l-am şters. De fapt, am încercat să îl şterg, dar n-am reuşit decât să întind cerneala şi să fac o găurică milimetrică în foaie. Să o las aşa şi să-mi rescriu tema pe următoarea n-am vrut, că îmi era ruşine…Să o rup nici nu se punea problema! Semnase doamna învăţătoare pe verso, cum să distrug ceva ce nu-i al meu? Aşa că m-am dat de ceasul morţii şi am refuzat să merg a doua zi la şcoală dacă nu vine mama cu mine să-i spună doamnei că n-am vrut…

Mă întreb ce s-a întâmplat cu fetiţa care dădea importanţă unor asemenea detalii…

Câteodată, oricât de adânc m-aş uita în mine, am impresia că nimic nu mai contează. Oameni, lucruri, sentimente…toate mi se par degeaba şi le decupez pe rând din mine, fără să mă gândesc de două ori.

Nu ştiu, da? Nu ştiu ce vreau, ce cred, ce simt şi de ce mă comport aşa.

Nu ştiu de ce nu mă mai străduiesc şi nu ştiu de ce îmi umplu viaţa de gol.

Posted in Kindly unspoken | Tagged , , , , , , | 10 Comments

I can’t forget the things I can’t remember.

Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase,  nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu  vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am  râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

Posted in Kindly unspoken, Regrete | Tagged , , , , , , , | 3 Comments