Viata de caine


catel cocker spaniel

Aceasta e catelusa mea. Are un an si jumatate si e cel putin un caine straniu. Cand am primit-o avea cateva saptamani si s-a adaptat foarte greu la noul camin. In prima seara s-a pitulat intr-un colt in baie, unde a ramas doua zile facand greva foamei. De fiecare data cand te apropiai prea tare schelalaia cu atata jale incat te facea sa te retragi grabit, crezand ca ai calcat-o pe vreo labuta.

Ii simteam groaza si suferinta si mi se rupea sufletul ca nu ma lasa sa o mangai si sa o linistesc. Cat de groaznic trebuie sa fie pentru un copilas, fie el si caine, sa fie rupt de tot ce reprezenta viata lui si sa se trezeasca inconjurat de oameni straini, in locuri necunoscute, nestiind daca ii vor binele sau raul?

I-am castigat cu greu increderea si am devenit singurul element stabil in noua ei viata. Ma urma pretutindeni si de fiecare data cand altcineva intindea o mana prietenoasa pentru a o mangaia, se ascundea in spatele picioarelor mele ca un copil prea timid, aruncand priviri  fricoase necunoscutului suspicios.

M-am atasat de ea prea repede si prea tare. Numai gandindu-ma ca ar putea suferi imi faceam rau. Iubeam micul ghemotoc auriu cu urechi clampauge care dormea sub biroul meu atunci cand invatam. Imi doream sa pot aseza un scut indestructibil inaintea ei si sa o tin departe de tot ce i-ar putea provoca durere.

catel dormind

I-am invatat zeci de trasaturi simpatice si amuzante. Am descoperit ca uneori ofteaza in somn, ca  un batran resemnat in fata bolii si ca ii e frica de porumbei. Clantane din dinti in anticiparea mancarii si daca e entuziasmata poate sa imi sara pana la sold. Cand ma aplec sa o mangai intre urechi se lasa sa cada pe spate, teapana ca o scandura, sperand sa o gadil pe burtica pufoasa. Are o pasiune ciudata pentru sticlele de plastic goale, pe care de cate ori le gaseste, le taraste pana in fata casei, adunate in gramajoare. Se uita la mine ca un om atunci cand vorbesc cu ea si daca ma vede posomorata se straduie sa se cuibareasca in bratele mele pana ma obosesc pe mine incercarile ei si o ajut.

Toata lumea imi reprosa ca nu o cert niciodata “ca sa stie cine e sefa”, dar cand ii vedeam figura de miloaga, parca vesnic trista, imi disparea si putinul elan pe care il aveam si imi venea  sa o alint. Nu am certat-o nici cand mi-a ros cablul de la tastatura, nici cand mi-a inundat o carte pe care am uitat-o pe podea. Cel mult i-am spus rastit “Nu-i voie!”, dar chiar si atunci ma simteam oribil vazandu-i umerii pleostiti cu vinovatie.

In seara asta insa, a iesit in strada dupa mine chiar atunci cand trecea pe acolo un caine mare si latos. Nu stiu ce instincte canine de ura a trezit patrupedul in ea, ca s-a repezit la el latrand cu o furie de care nu o credeam in stare. M-am speriat groaznic, stiind ca nu are nici cea mai mica sansa sa il invinga si s-ar putea rani grav. Am chemat-o inapoi, tare, autoritar si panicat si atunci cand a venit, teafara si nevatamata, am tipat la ea cu raceala, am certat-o fluturandu-mi degetul aratator inspre ea si am trimis-o in curte. Ea s-a ghemuit la picioarele mele, cu privirea in pamant, resemnata, parca acceptandu-si pedeapsa, ca un sclav la biciuit, parca asteptand sa ii dau un sut.

Imaginea asta mi-a rupt sufletul. Sarmanul meu ghemotoc auriu nu se mai ascundea in spatele picioarelor mele ci se temea de ele. Nu avea cine sa o protejeze si era iar, pentru o clipa, la fel de singura pe lume cum a fost in primele doua zile dupa ce am primit-o. Imi doream cu toata fiinta sa o iau in brate si sa o impac, dar ma grabeam si am plecat.

Cand am ajuns inapoi mi-a alergat in intampinare, fericita dar retinuta. Mi-am dat seama ca ar fi crezut, biata, ca a gresit atat de rau incat nu o sa ma mai intorc. Am aflat ca si-a petrecut tot timpul cat am fost plecata, lipita de poarta si schelalaind. A trebuit sa insist mai mult decat de obicei sa-mi vina in brate, si am simtit-o nedumerita sub mangaierile mele. Am petrecut aproape o ora incercand sa o reasigur de iubirea mea, dar simtindu-ma ca un capcaun.

Un an si jumatate m-am temut de orice ar putea sa o raneasca, apoi i-am facut una ca asta. Am asezat scutul in fata ei, uitand sa ies din spatele lui. Nu am realizat ca nu o protejeaza si de mine. Am aruncat-o metaforic inapoi in coltul din baie, lasand-o sa planga si sa se intrebe daca e singura pe lume sau nu.

catel trist sad dog

Sunt o persoana ingrozitoare. Sunt un pericol pentru cei din jurul meu pentru ca nu imi constientizez amploarea rautatii interioare.

Advertisements
This entry was posted in viata. Bookmark the permalink.

7 Responses to Viata de caine

  1. ZuZu says:

    Ce scumpă e 😀
    Nu eşti îngrozitoare, eşti chiar mai sensibilă decât o arăţi 😛

  2. Ammon says:

    Nu uita ca a schimbat 4 locuri in 2 zile. Era si normal sa fie speriata. Cat despre cearta care i-ai aplicat-o sa stii ca nu a fost din rautate, ci dimpotriva, din iubirea ce i-o porti, din teama de a nu fi ranita. Nu esti tu aceea care a fost trimisa afara din cabinetul veterinarului ca sa poata sa o tunda? Nu esti tu aceea care nu a putut sa o tina in brate cand trebuia sa-i faca vaccinul? Nu esti tu aceea pe care de fiecare data cand plecai la scoala te urma? Esti “mamica” ei si asta nu o sa o faca sa te iubeasca mai putin, pentru ca stie ca daca eu nu sunt prin zona sa dorm impreuna cu ea in hamac, sigur o vei urca tu pe balansoar sa te vegheze atunci cand citesti.

  3. zamfirpop says:

    Nu ceartta educă un câine.
    Cinele luc4reză cu recompense. El doreşte să fie lăudat. De-aceea, orice face bine, nu prididi să-l lauzi. Chiar şi degeaba. Iar când face rău, este suficient să nu-l lauzi.
    Aşa l-am crescut pe Ulise – vezi blogul meu:
    http://zamfirpop.wordpress.com/2009/05/26/maria-sa-ulise-al-ii-lea/
    http://zamfirpop.wordpress.com/2009/05/14/ceasul-lui-ulise-al-ii-lea/
    şi chiar antetul blogului.
    Cea mai grea pedeapsă pe care i-o pot da lui Ulise este “Du-te acasă, m-am supărat pe tine”, după care nici nu mă uitr spre el – câteva minute, evdent! Suferă ca un câine! Dar, un timp, nu mai face acel lucru.

  4. Adia says:

    am citit despre ulise. deosebit caine. sa va traiasca!

  5. DianaEmma says:

    Frumos caine, se vede ca e ingrijit.

    Asta e, uneori ii ranim pe cei din jur fara sa vrem, fara sa stim… oricat de atenti am fi… chiar daca gresim o singura dat in viata, tot gresim… si trebuie sa ne bazam atunci pe taria lor de a ierta.

  6. Xerxes says:

    Cocker auriu ? Am avut sansa sa cunosc si eu o reprezentanta a acestei rase deosebite.
    “Cand ma aplec sa o mangai intre urechi se lasa sa cada pe spate, teapana ca o scandura, sperand sa o gadil pe burtica pufoasa.” Exact asa e si Sara, caci acesta e numele ei, cand ma plimbam prin curte se zbenguia in jurul meu vrand parca sa ma doboare iar cand ma aplecam sa o fac atenta si sa o intreb ce-i cu nerabdarea asta se intindea pe spate si astepta nemiscata o eventuala afectiune. Revenind la prietena ta, tu doar ai vrut sa ii fie bine din instinct ai sarit sa o protejezi, nicidecum nu esti ingrozitoare sau rea.Sa-ti traiasca frumusetea salut-o din partea mea. 🙂

  7. Brindusa says:

    Pornirea brusca impotriva acelui caine de pe strada a fost de fapt un gest prin care te proteja pe tine, avertizandu-l pe acesta intr-un mod agresiv, sa nu cumva sa se apropie de tine ca atunci va avea de-a face cu ea. Prin asta ti-a aratat cat de mult te iubeste si e in stare sa se lupte chiar cu cineva mai mare decat ea, pt ca se te apere pe tine. E cel mai simplu gest de a-ti arata recunostinta ei pt tot ce ai facut tu pt ea. Sa-ti traiasca prietenul adevarat!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s