La prima vedere?

Astăzi cineva s-a îndrăgostit de mine.

Mă întorceam de la facultate udă leoarcă şi îngheţată, mijindu-mi ochii din cauza ploii, fără umbrelă, ca întotdeauna. Nici măcar nu am aşa ceva.

Făcând abstracţie de toată lumea din jur, un câine mare şi alb se îndrepta direct spre mine, fixându-mă straniu. În primă instanţă mi-am zis că e doar în imaginaţia mea. Când erau mai puţin de 5 metri între noi şi el venea la fel de hotărât, holbându-se, m-am gândit “ce naiba, n-o fi nebun să mă muşte !”

Odată ajuns în dreptul meu, se ridică în două labe şi îşi lasă amprentele gigantice pe geaca mea gri deschis. Nu părea să aibă vreo intenţie violentă, dar nici nu mă aşteptam să fie aşa de neobrăzat. L-am certat şi l-am trimis în treaba lui, dar mi-a răspuns cu încă o “îmbrăţişare”.

Chiar nu înţelegeam ce are cu mine, că n-aveam mâncare, să zic că era flămând şi îl atrăgea mirosul. Ignora pur şi simplu toţi oamenii care treceau (şi nu erau puţini) şi continua să mă hărţuiască. Oricum mă întorceam să scap de el, iar sărea pe mine. Pur şi simplu făceam piruete pe trotuar, negociindu-mi libertatea cu patrupedul, spre marele amuzament al politehniştilor care veneau de la cursuri.

Dupa ce i-am zis de vreo 20 de ori “nu-i voie” a terminat cu săriturile, dar s-a ţinut după mine tot restul drumului. Adevărata problemă e că în Cluj, trecutul străzii ar putea fi considerat un sport extrem şi nu aveam chef să fiu responsabilă de moartea unui câine amărât, chiar dacă m-a uns din cap până în picioare cu noroi.

M-am întors spre el şi i-am zis de parcă m-ar înţelege : “Bine. Hai să-ţi iau ceva de mâncare.” Am făcut stânga împrejur, îndreptându-mă spre magazin, în timp ce el venea agale în dreptul meu, de parcă îl ţineam într-o lesă imaginară.

Credeam ca odata hrănit, n-ar mai avea nevoie de mine. Greşit! A mâncat şi  apoi m-a condus, ca un gentleman, până acasă, spre groaza mea.

Poate în tot acest timp, scopul lui a fost să mă oblige să folosesc trecerea de pietoni.