Frântură de copilărie


Stăteam în genunchi pe scaunul de birou pe care l-am mutat lângă fereastră, ca să pot privi, fără să înţeleg, ce se întâmplă afară. Nici nu mi-am dat seama că mi-am lipit vârful nasului de sticla rece, până nu s-a aburit din cauza respiraţiei mele. Am şters-o grăbită cu podul palmei, m-am îndepărtat puţin şi m-am străduit din răsputeri să respir cât mai încet, de teamă să nu ratez spectacolul de afară.

Eram o mogâldeaţă de om şi n-aveam nici o idee ce înseamnă “depunerea jurământului”, dar îmi dădeam seama că trebuie să fie foarte important. Sute, poate mii de oameni erau adunaţi în stânga şi în dreapta unei alei largi, zgribulind de frig, înghesuiţi unul în celălalt, fără să le pese, fără să se dea bătuţi, fără să plece acasă. Toţi aşteptau să îşi vadă copii, nepoţii, fraţii, prietenii…numai eu aşteptam să îl văd pe tata.

Ar fi trebuit să fiu obişnuită până atunci cu tot evenimentul, pentru că nu-mi amintesc nici un an în care să nu-l fi privit, tot aşa, din biroul lui, dar mă impresiona de fiecare dată mai tare, pentru că fiecare an care trecea mă ajuta să mai înţeleg încă ceva din măreţia lui.

Trecea mai întâi fanfara, apoi, defilând cu vârful puştilor pe umeri, o  mulţime de bărbaţi care păreau să apară de nicăieri şi să nu se mai termine, îmbrăcaţi cu toţii în uniforme identice. Chiar şi de la distanţă, îl recunoşteam întotdeauna pe tata, în fruntea lor, în primul rând şi îmi venea să plâng de fericire. E greu să explic cum într-un omuleţ aşa de mic încât trebuia să stea pe scaun ca să vadă afară, poate încăpea atâta mândrie.

Mi se părea că nimeni nu e mai frumos şi mai brav decât el, că nimeni nu se mişcă cu la fel de multă încredere şi agilitate, şi mi se făcea ruşine că sunt adăpostită de frig, protejată, când ar trebui să fiu puternică doar pentru că sunt a lui. Îmi venea o poftă nebună să fug afară, să opresc prima persoană care îmi iese în cale, să îl arăt cu degetul şi să spun “El e tatăl meu!”.

Astăzi am crescut mare şi puternică, aşa ca tata. Am stat împreună cu toţi oamenii afară, fără să simt frigul, şi-am aşteptat defilarea de 1 decembrie. A fost mai degrabă o paradă închiriată  la reducere, o mână de oameni care au plecat aşa cum au venit. Fără să impresioneze, fără să fie persoanele dragi celor adunaţi în jurul lor. O parte din mine, totuşi, s-a uitat în primul rând…după tata.

Sursă foto Cristian Nistor.

Advertisements
This entry was posted in amintiri, Familie, Oameni dragi and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

19 Responses to Frântură de copilărie

  1. eu's M says:

    In fiecare an la orice sarbatoare nationala particip doar cu privirea. Imi place sa ma uit si as fi vrut sa fac armata dar armata in stil romanesc, sa matur pietrele din curtea unitatii, sa fac ghetele comandantului, sa-i spal masina si sa-i car mobila pentru a fi tratat bine si pentru cateva zile de permisie.

  2. Marius Ola says:

    Superb. O amintire frumoasă, povestită cu talent. Însă e trist că o paradă, o zi naţională nu mai e naţională.

    O seară frumoasă:)

  3. Neamtu' says:

    Foarte faina amintirea ta. Si, banuiesc, ca a ma i tuturor, chiar daca nu fiecare a avut un tata, in fruntea paradei 🙂 Si tata participa, de 23 august, la parada. Era, evident, imbracat in halatul alb, al cadrelor medicale si, pe urma, mai intra odata in parada, alaturi de trupa de teatru a municipiului. Si, la fel ca si tine, eram un balon de mandrie, gata-gata sa pocneasca 🙂

  4. Mladin Adrian says:

    😀 iarasi un articol excelent!

  5. Foarte frumos scris, Adia! Te-ai gandit sa publici o carte? Ai asa un stil la scris… ne faci sa citim pe nerasuflate. 😀

  6. la multi ani, romanica!
    buna, arunca si tu un ochi pe http://www.questioare.com si daca iti place, adauga-l in blogroll-ul tau cu numele de que stii oare.
    multumesc
    strumfita

  7. Adia says:

    si pe urma? sa fim seriosi, nu suntem in america unde poti publica orice carte cand si cum ai chef.
    sau cum e cartea aia, nu mai stiu cine a scris-o, “ce stiu barbatii despre femei” in care nu scrie nimic, dar absolut nimic!! a publicat o coperta si 300 de pagini numerotate. sa fi venit un roman cu ideea asta sa vedem cine i-o publica…

  8. Adia says:

    asta nu suna chiar bine…. :p

  9. Zamfir POP says:

    Întotdeauna lucrurile par mai mici când creştem mari.

  10. Laura says:

    E ciudat cat de viu devine trecutul prin simpla venire a lui decembrie… Frumoasa descriere. Chiar si despre defilare, de care pe mine nu ma leaga nimic. Prezent sau trecut.

  11. ssteliana says:

    nobil e cuvantul perfect..
    ma bucur ca ai scris articolul..tin minte seara in care mi-ai zis ca vrei sa o faci..si sa nu uitam restul planurilor..
    I miss you.. craciunul e aproape si anul acesta il astept asa cum il asteptam la 5 ani si il astept pe Mos Craciun doar pentru ”sucu’ cu paiu” ;))!
    pana atunci sa ai grija de tine!

    • Adia says:

      pai nu asta e articolul despre el..el merita mai mult de atat 🙂
      si restul planurilor….le vom indeplini cat mai repede! miss u a lot, dar lasa ca vine ea vacanta! si craciunul! totusi, fara posibilitati de coaste rupte anul asta! :p

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s