Frumuseţea unor criminali în serie

Au săvârşit primele crime la începutul secolului 18 şi au transmis secretul de a ramâne necondamnaţi din generaţie în generaţie. Şi-au schimbat înfăţişarea de mii de ori de-a lungul anilor, dar principiul după care funcţionează a rămas acelaşi : “suferinţă”.

Vedeţi voi, aspectul lor îi ajută să-şi  atragă victimele, de regulă femei, în aşa fel încât nu e nevoie să-şi piardă vremea cu planuri de capturare, ci doar aşteaptă, mândri, îngâmfaţi, proximitatea bietelor creaturi neştiutoare care îi vor lua acasă.

Ei nu se ascund, nu atacă din umbră, silenţios şi discret şi nu se prefac a fi nevinovaţi.

Ei strălucesc în timpul liber în vitrine puternic luminate, întrecându-se în eleganţa construcţiei, în suavitatea şi culoarea materialului şi în durerea pe care o vor provoca mai târziu.

În acţiune, îşi vestesc sosirea zgomotos, ţăcănind din călcâie la intervale egale,  contopiţi cu victima, pentru a hipnotiza martorii şi a-i convinge să le ţină partea.

Încă de la începutul existenţei lor, au fost consideraţi un rău necesar, un rău prea frumos pentru a milita împotriva lui. Aşa că zi de zi, femei de pretutindeni, îşi vând confortul acestor criminali în favoarea unor promisiuni de delicataţe, pentru iluzii false de gambe mai subţiri şi de înălţimi impunătoare.

Nebunia s-a extins la nivel global, ca o formă rară a sindromului Stockholm, de identificare cu atacatorul. Femeile nu urăsc aceşti criminali fără milă, nici nu vor să renunţe la ei. Ba din contră, îi preţuiesc, îi îngrijesc şi se laudă cu ei oricui vor să le asculte.Ele nu se mai consideră victimele lor, ci îi îndrăgesc peste măsură.

Ele acceptă faptul că orice distanţă parcursă în compania lor se triplează, că le fură cu neruşinare din viteză, din echilibru, din relaxare. Ele tolerează durerea provocată de fiecare pas, iar la finalul zilei, stau desculţe pe gresie, dând voie oaselor să revină la normal, ca a doua zi să o ia de la început.