Decembrie în apartamentul 21

Zăpadă.

Zăpadă multă, albă, rece şi pufoasă. O calc în picioare şi în loc să se supere, mă gâdilă sub tălpi. Fulgi mari îmi împodobesc hainele şi părul, iar unii, mai îndrăzneţi, îmi poposesc pe gene. Vor să văd lumea prin ei.

E decembrie.

Un decembrie vechi, de care mi-a fost dor.

Mă face să iubesc apartamentul acesta mai mult ca niciodată. Nu  pentru că e numărul 21, nici pentru că e de ajuns să trec strada ca să ajung la facultate, nici pentru baia incredibilă, nici pentru liftul în care mă blochez de câte ori sunt în întârziere.

Pentru ferestre.

Pentru că în loc să-mi otrăvească ochii arătându-mi zilnic un bloc, în faţa lor sunt copaci, iarbă, o alee în zig-zag din pietre, în pantă. Acum, totul e acoperit de zăpadă. Dacă nu i-aş fi privit zilnic, aş crede că din cauza ei copacii sunt îndoiţi.

Printre jaluzelele întredeschise răzbate întunericul. Doar că de câteva nopţi încoace, întunericul e luminos. E portocaliul felinarelor reflectat în albul perfect al zăpezii.

În spatele blocului, nici o mişcare. Parcă întreaga lume s-ar fi oprit să se bucure de frumuseţea vechiului decembrie.

În casă e cald şi bine. Predomină senzaţia pe care credeam că am uitat-o, când fără să îţi dai seama, îţi ţii respiraţia în anticiparea unei mari bucurii. Totul aduce a sărbătoare. Bradul e turcoaz cu argintiu, iar eu sunt încălţată cu oameni de zăpadă.

Stau cu coatele sprijinite pe masa din bucătărie şi mă uit, ca la televizor, la decembrie.

E trei dimineaţa în apartamentul 21, iar eu sunt fericită.