Condoleanţe târzii.


Îmi pare rau! Dintre toate lucrurile pe care le-am regretat vreodată, niciodată nu m-am simţit compusă din mai multă nemernicie egoistă decât azi.  Îmi pare atât de rău încât simt că totul până acum şi de acum înainte a fost şi va fi în zadar. N-aş îndrăzni să îmi cer iertare, pentru că nimeni nu are de unde şi de ce să îmi ofere. Iertarea ar fi ca un pasament peste o fractură. În van.

N-am înţeles niciodată cum am reuşit să ne formăm o prietenie aşa de strânsă într-un timp aşa de scurt. Nimeni nu a înţeles. Toată lumea era convinsă că ne cunoaştem dintotdeauna când doar cu câteva săptămâni în urmă mi-ai poposit întâia oară în minte, şi singurul gând în care ţi-am făcut loc a fost “ce nume ciudat”.

Nu-mi amintesc dacă mi-am dat seama că vreau să faci parte din viaţa mea atunci când am auzit pentru prima dată râsul care se rostogolea din tine, de  parcă nimic în lume n-a fost vreodată trist, sau dacă am ştiut asta în sinea mea încă de când ţi-am împrumutat un marker, fără să am idee cine eşti.

Nu pot vorbi despre un moment anume în care ai devenit o persoană specială pentru mine, ci am impresia că niciodată nu ai reprezentat mai puţin. Te-ai cuibărit în sufletul meu cu fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus, cu personalitatea ta ciudată, cu afecţiunea pe care mi-ai oferit-o fără să te întrebi dacă sunt demnă de ea.

Nu ştiu dacă am început să te iubesc pentru că mi-ai acordat importanţă, pentru că mă consolai zile în şir pentru cele mai neînsemnate tristeţi, pentru că mi-ai luat mereu apărarea fără ca eu să-ţi cer, sau pentru că ai încasat un 1 ce-mi era destinat, ca să îmi salvezi media la matematică. Cred că cel mai mult te-am iubit pentru certitudinea prezenţei tale în existenţa mea.

Dar eu ? Cum te-am răsplătit eu pentru sufletul tău minunat, în care mi-ai oferit o cameră aşa de mare şi comodă ? Lipsind din peisaj în cea mai grea perioadă prin care ai trecut şi o să treci vreodată. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să mă întorc în timp şi să  îţi fiu alături. Să plângi pe pieptul meu, ca un copil mare şi să te strâng atât de aproape de inima mea, încât să crezi că singurătatea nu există. Să nu te mint că totul va fi bine, ci să îţi spun că viaţa e nedreaptă  şi nimic nu va mai fi niciodată la fel, dar ai să poţi mereu să-ţi răstorni întunericul în braţele mele, oricât ar fi de greu, doar ca să faci loc unui zâmbet încă trist.

N-am să-mi iert niciodată absenţa, chiar dacă tu, fiinţă minunată, m-ai iertat. N-am să uit niciodată acele câteva cuvinte care mi-au frânt inima instantaneu, doar imaginându-mi cât de incredibil de neagră ţi-a fost suferinţa. Trebuia să fiu acolo, trebuia să-ţi rostogoleşti suspinele pe umerii mei, ca altădată râsul, iar eu să le prind în cădere şi să le sfâşâi. Să îmi încleştez dinţii ca să-mi alung plânsul, pentru a rămâne puternică pentru tine, atunci când ţi-a fost smulsă armura de lovitura primită.

Fiecare amintire a mea cu tine e acum înceţoşată de regret. Oricât aş încerca să o spăl cu fapte bune, conştiinţa o să îmi rămână veşnic murdară.

Te iubesc, pentru că eşti mai mult suflet decât om, dar mă simt vinovată ştiind că meriţi iubire de la cineva mult mai bun.

Advertisements
This entry was posted in Oameni dragi, Special pentru... and tagged , , , . Bookmark the permalink.

9 Responses to Condoleanţe târzii.

  1. Xerxes says:

    pe bune ?

  2. Adi says:

    Foarte frumos ai scris Adia. Cu siguranta ca aceste cuvinte au fost scrise cu sufletul . Am dat din intamplare de tine p-aici si am ramas impresionat de cat de frumoase sunt cuvintele asternute de tine pe acest blog. Ziaristul Ion Cristoiu spunea despre voi, blogg-erii, ca sunteti niste visatori, ca traiti intr-o lume ireala ca sunteti doar niste complexati din cauza faptului ca stati toata ziua doar in fata calculatorului si ca daca stati fata in fata cu alte persoane n-ati fi in stare sa articulati doua cuvinte. Ce urat din partea lui ! Da-mi voie, draga Adia, ca din expresiile pe care Dl. Cristoiu le-a “debitat” la B1Tv de curand sa trag urmatoarea concluzie : cred ca e speriat si el si alti ziaristi de adevarurile si de veridicitatea celor scrise de blogg-eri si mai ales de faptul ca dintre randurile voastre s-ar putea ridica scriitorii de maine sau adevaratii ziaristi care facand presa in adevaratul sens al cuvantului ar putea termina cu asazisii oameni de presa care-si spun cu infatuare ZIARISTI si care nu fac altceva decat sa ne otraveasca viata cu ziarele lor semipornografice pline cu subiecte de scandal. Iti doresc sanatate si inspiratie in tot ce vei scrie de acum inainte si promit sa te citesc si pe viitor. Cu stima si respect , Adi

  3. Adia….cred ca inteleg tristetea din sufletul tau…

    Am avut in viata mea un mentor. Un om cu mult mai in varsta, dar care in putinele momente petrecute impreuna m-a marcat mult mai mult poate decat oricine altcineva…
    Ne-am pierdut candva din vedere si nu am mai dat nici un semn de viata, prea furat fiind de cotidian, de prioritati aparant justificande…
    Am vrut sa-i fac o surpriza si am cumparat de ziua lui o sticla de vin si un buchet de flori si am fugit spre locuinta lui, plin de bucurie de a-l revedea, de-a bea o cafea buna ca-n vremurile de demult. Am sunat la usa si mi-a deschis fetita lui. S-a bucurat sa ma vada. I-am zis…”Unde-i Nea Gica? Am venit sa-l felicit!”. Cand mi-a raspuns “Tata nu mai este”, nu am inteles ce vrea sa spuna. Psihicul meu imi interzicea orice interpretare a vorbelor spre “inevitabil”. Am placat cu lacrimi in ochi si sufletul plin de regret si repros… Sincer sa fiu am si azi, dupa 8 ani inca un nod in gat gandindu-ma la el si la acest moment trist.

    Adia, am trait tristetea ta si o traiesc si acum…cu o singura diferenta: tu ai posibilitatea sa schimbi ceva, sa-ti indrepti cumva greseala fiindu-i alaturi. Si pentru asta ma bucur pentru tine si sunt invidios in acelasi timp…Carpe diem, carpe noctem, Adia!

  4. Lili says:

    Pur si simplu zi da iubirii si nu te mai uita un spate. Iubirii de orice fel. Accepta-te si iarta-te. Din aceasta experienta ai invatat ce nu mai vrei sa fii. Dar daca nu te ierti…vei face exact acelasi lucru. Vei lipsi. Pentru ca atunci, tu vei trai in trecut.

  5. AmZis says:

    frumoase cuvinte. m-ai impresionat

  6. teodora says:

    Dupa ce am citit acest post mia venit sa plang, iti ador blogul si cred ca il voi citi mereu de acum incolo. Iti multumesc ca imi areti ca mai exista oameni in lume carora sa le pese de ceilalti si sa fie capabili de iubire si regrete sincere.

  7. Sufletel says:

    Ai un suflet minunat si nu meriti sa te chinui….stiu din propria-mi experienta ca cel mai greu e sa te ierti pe tine insuti,……. la fel si faptul ca suntem responsabili (sa nu zic vinovati) nu doar pentru lucrurile pe care le-am facut dar nu trebuia…. ci si pentru cele ce trebuiau facute si nu le-am facut! Acorda-ti iertarea ! De regula sufletelul urmeaza ratiunea dar mai incet, cu intarzierea ce da suferinta in plus…..dar o va face….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s