I can’t forget the things I can’t remember.


Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase,  nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu  vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am  râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

Advertisements
This entry was posted in Kindly unspoken, Regrete and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to I can’t forget the things I can’t remember.

  1. “Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.” Superb ai scris! 😉

  2. Rux says:

    incertitudinea mereu doare.

  3. thoughtsfromsummer says:

    I love it !!! Absolutely !!! :X:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s