Frântură de copilărie

Stăteam în genunchi pe scaunul de birou pe care l-am mutat lângă fereastră, ca să pot privi, fără să înţeleg, ce se întâmplă afară. Nici nu mi-am dat seama că mi-am lipit vârful nasului de sticla rece, până nu s-a aburit din cauza respiraţiei mele. Am şters-o grăbită cu podul palmei, m-am îndepărtat puţin şi m-am străduit din răsputeri să respir cât mai încet, de teamă să nu ratez spectacolul de afară.

Eram o mogâldeaţă de om şi n-aveam nici o idee ce înseamnă “depunerea jurământului”, dar îmi dădeam seama că trebuie să fie foarte important. Sute, poate mii de oameni erau adunaţi în stânga şi în dreapta unei alei largi, zgribulind de frig, înghesuiţi unul în celălalt, fără să le pese, fără să se dea bătuţi, fără să plece acasă. Toţi aşteptau să îşi vadă copii, nepoţii, fraţii, prietenii…numai eu aşteptam să îl văd pe tata.

Ar fi trebuit să fiu obişnuită până atunci cu tot evenimentul, pentru că nu-mi amintesc nici un an în care să nu-l fi privit, tot aşa, din biroul lui, dar mă impresiona de fiecare dată mai tare, pentru că fiecare an care trecea mă ajuta să mai înţeleg încă ceva din măreţia lui.

Trecea mai întâi fanfara, apoi, defilând cu vârful puştilor pe umeri, o  mulţime de bărbaţi care păreau să apară de nicăieri şi să nu se mai termine, îmbrăcaţi cu toţii în uniforme identice. Chiar şi de la distanţă, îl recunoşteam întotdeauna pe tata, în fruntea lor, în primul rând şi îmi venea să plâng de fericire. E greu să explic cum într-un omuleţ aşa de mic încât trebuia să stea pe scaun ca să vadă afară, poate încăpea atâta mândrie.

Mi se părea că nimeni nu e mai frumos şi mai brav decât el, că nimeni nu se mişcă cu la fel de multă încredere şi agilitate, şi mi se făcea ruşine că sunt adăpostită de frig, protejată, când ar trebui să fiu puternică doar pentru că sunt a lui. Îmi venea o poftă nebună să fug afară, să opresc prima persoană care îmi iese în cale, să îl arăt cu degetul şi să spun “El e tatăl meu!”.

Astăzi am crescut mare şi puternică, aşa ca tata. Am stat împreună cu toţi oamenii afară, fără să simt frigul, şi-am aşteptat defilarea de 1 decembrie. A fost mai degrabă o paradă închiriată  la reducere, o mână de oameni care au plecat aşa cum au venit. Fără să impresioneze, fără să fie persoanele dragi celor adunaţi în jurul lor. O parte din mine, totuşi, s-a uitat în primul rând…după tata.

Sursă foto Cristian Nistor.